vânzătorul de vise

Colindul iepurasului

2012-01-25T03:32:00.003+02:00

Am sa postez doar "colindul" (in caz ca protesteaza cineva, chestia asta se cheama parodie si e perfect legitima ca sa zic asa) si link-ul catre stire pentru cei care nu stiu despre ce este vorba. Orice alte comentarii sau dezbateri pe tema iepurasului-caprioara nu isi au rostul, un printscreen face cat o mie de cuvinte. Nu am absolut nimic cu artistul care, fara sa vrea, a generat stirea zilei pe internet. Daca as fi in locul lui totusi, m-as intreba foarte serios cum si ce naiba cant de am reusit sa plac unor asemenea jivine deghizate in fani.
Din nefericire, artistii romani (din toate ramurile) inca nu au invatat ca nu doar calitatea propriilor creatii si fapte le creioneaza imaginea, ci si calitatea fanilor. Cand fanii tai ajung sa aiba un IQ atat de scazut, inseamna ca ai gresit grav undeva si, daca esti cu adevarat artist, te opresti, sau schimbi complet modul in care te prezinti publicului.
Gata. Am scris mai mult si mai serios decat intentionam. Sa lasam versurili (sic!) sa vorbeasca. Cum spune un bun prieten citand replica unui minunat actor, "fara poezie viata e pustiu".

Traia odata-ntr-o padure un iepuras vestit,
Avea copite fermecate si coarne de argint.
L-au adoptat un mos si-o baba ce mult il alintau
Si cand visa ca-i caprioara cu dragoste-i cantau:
Copile, te-alina, nu esti nicicum un caprior,
Mai ia niste iarba si-adormi incetisor.
Iti pare, e visul ce vrajitoarea l-a menit
De ciuda ca n-are copite de argint.

Dar intr-o zi trecu pe-acolo un baietel cam rau
Si prinse-n lanturi iepurasul spunand: e pretiosul meu
Il duse-acasa la mamica in seara de Ajun
Si-i spuse ca il vrea in locul bradului de Craciun.
Iar mama, mirata, zise: "Acesta-i caprior,
priveste-i blanita si coarnele-mosor."
Copilul ofteaza, apleaca fruntea in pamant
Si mamei la geamuri ii canta un colind:

Impodobeste mama iepurasul si nu te intrista,
chiar daca-i pui de caprioara tu tine-o pe a ta.
Are copite dragalase si-un bot de catifea,
nu asculta ce spune tata, e iepure sadea.
Tu mama il iarta, nu poti sa faci stufat din el,
dar uite cum sare si crede ca e miel.
Cu Bambi e ruda si-are cornite-mugurasi,
dar nu-i caprior, mama, e cerboiepuras.

Eu as fi de parere

2012-01-16T20:21:00.105+02:00

"Reporter: - De ce sunteti aici?
Protestatar: - Sa protestez pentru domnul Calafat.
Reporter: - Pentru cine? Cine e domnul Calafat?
Protestatar: - Pai..nu stiu."

"- Mergem si noi diseara la Universitate sa protestam?
- De ce sa mergem? Pentru ce sa protestam?
- Pai..nu stiu, mergem si noi asa...se duc si altii..."

Reusiti sa va dati seama ce este in neregula cu cele doua dialoguri si care este punctul lor comun, care este semnalul de alarma pe care il trag? Daca nu, atunci nu are rost sa cititi ce scrie mai jos, nu veti intelege oricum la ce ma refer.

Unii dintre voi m-au rugat azi sa imi exprim opinia despre ce se intampla in acest moment in tara. Am facut-o deja, in diverse forme. Am protestat in felul meu inca de cand am dat startul fabricii de vise, o fac la fiecare postare scrisa aici. O voi face din nou, de data asta fara metafore.
Aud de 23 de ani "jos", "sus", "nu e bine asa", "nu vrem asa", "nu e bun asta, sa vina ala, nu e bun nici ala, sa vina altu', nu e bun nici altu', sa vina inapoi primul". Incepand de la 22 decembrie 1989, am auzit jos Ceausescu, jos Iliescu, jos Constantinescu, jos ministrul (nu ii mai stiu chiar pe toti care au fost, insa romanii i-au vrut jos dupa cel mult cateva luni de guvernare), jos Vacaroiu (asta cel putin a reusit extraordinara performanta sa auda "jos" la mai putin de o saptamana dupa ce a ajuns presedinte interimar), jos Basescu, jos, jos, jos. Apare din cand in cand cate o figura noua in politica, toata lumea isi indreapta privirile spre ea si apoi, la prima miscare care nu ne convine (nu in mod necesar gresita) incepem sa strigam "jos", "nu e bun", “nu il vrem nici pe asta".
Parerea mea este ca a venit momentul in care romanii trebuie sa se opreasca putin din frenezia daramatului si sa se intrebe: nu cumva e ceva in neregula cu toti, daca pe toti i-am vrut jos, daca nici unul nu ne-a placut? Iar daca toti sunt ok, nu cumva e ceva in neregula cu noi? Spunem "nu" la orice ni se propune, la orice se incearca, refuzam absolut orice idee si ne punem cu coarnele inainte spunand "nu vrem asa" fara sa venim cu argumente valabile si cu solutii concrete. Voi fi rea, dar am sa incerc sa fac portretul presedintelui ideal pentru Romania, in acceptiunea maselor: un nene simpatic, care sa inventeze cumva cornul abundentei, in asa fel incat sa nu mai fie nevoie sa munceasca nimeni, un nene care sa imprastie cu bani in dreapta si in stanga si sa ne spuna "stati mai copii acasa, de ce sa va chinuiti voi sa faceti ceva, uite, va da statul tot, voi numa' stati acolo, spargeti seminte, mergeti prin cluburi, cumparati-va masini, contractati credite de mii de euro ca sa plecati in Tahiti de Revelion ca va platim noi dupa aia ratele si uitati-va la tv", un nene care sa declare 5 sarbatori religioase de importanta majora pe saptamana, un nene care sa nu propuna nicio schimbare, nicio reforma, sa ne lase sa ne facem de cap asa cum dorim noi. Suntem ca niste copii de gradinita suparati ca parintii ne obliga sa mancam toti morcovii, sa ne spalam pe maini si sa dormim dupa-amiaza. Vrem sa zburdam veseli si liberi la joaca pana la 12 noaptea, fara sa ni se ceara socoteala pentru nimic, fara sa fim pusi sa facem nimic, iar cand ne intoarcem acasa sa gasim papica pe masa, patul facut si o mamica iubitoare si grijulie care sa ne scoata pantofii din picioare, sa ne aduca pijamaluta si sa isi ceara scuze ca nu a reusit sa ne cumpere azi ursuletul de plus preferat dar promite ca o va face maine. Indiferent cine a fost, cine este si cine va fi la conducerea acestei tari, nu ne va conveni nimeni, atata vreme cat ne va pune sa luam medicamente, ne va spune ca nu putem sta afara la joaca pana la 12 noaptea si ne va obliga sa ne spalam pe maini inainte de masa. Ce nu intelegem noi este ca o tara nu poate functiona asa. Ce o tara. Nici macar o familie formata din doua persoane nu poate functiona asa. Intr-o tara, ca lucrurile sa mearga bine, ca sa existe progres, proportia dintre cei care produc si cei care nu fac nimic productiv trebuie sa fie de macar 10 la 5. La noi este fix pe dos. 5 magari prosti trag o caruta in care stau 10 popandai. Si cand spun popandai nu ma refer la asa-zisii imbogatiti ci la restul. Cei care plang in fiecare zi ca nu le este bine, care trantesc si bufnesc ca mor de foame, care dupa maxim 7 ore de stat cu fundul pe un scaun si invartit 3 hartii se plang ca sunt obositi de atata munca. Cei care s-au imprumutat la banca pentru a isi cumpara brad de Craciun fara sa se intrebe cu ce vor plati ratele. Cei care au toate mainile si toate picioarele si aleg sa stea acasa pe un ajutor de somaj mizer decat sa munceasca pe un salariu poate nu mare, dar indeajuns cat sa ii sustina si sa le faciliteze calea spre ceva mai bun. Am auzit in ultimele zile oameni spunand ca nu sunt locuri de munca. Pe de alta parte, aud angajatorii plangandu-se ca nu au ce sa angajeze, le vin la interviuni aplicanti analfabeti, inculti, complet pe dinafara, care nu au habar ce ar trebui sa faca daca sunt angajati, insa cu pretentii cat China in privinta programului de lucru, a beneficiilor, a banilor. Nimeni nu vrea sa invete, nimeni nu vrea sa se perfectioneze, toti mergem la minima rezistenta, traim in tara lui "las-o ca merge si asa", insa vrem, multe si de toate. Nu avem nimic de oferit, dar pretindem. E adevarat, pensiile sunt mici. Poate nu ar fi asa daca voi, toti ce tineri, care stati si o frecati acasa asteptand ziua in care luati somajul, v-ati duce sa lucrati, orice, oriunde, numai sa nu va mai tina statul in spate. E adevarat, unii profesori sunt extraordinari si mor de foame. Poate ar avea salarii mai mari daca voi, toti cei perfect sanatosi nu ati mai inventa concedii medicale de 3 ani in care sunteti platiti de stat. E adevarat, sunt medici exceptionali care castiga mai rau ca o femeie de servici. Poate nu ar fi asa daca femeile de servici si secretarele de la institutiile de stat ar primi exact salariul pe care il merita cunostintele si meseria lor si daca in general platile ar fi facute corect, pentru ca nu e normal ca o secretara care invarte doua hartii toata ziua sa castige 12-17 milioane si un medic rezident care salveaza vieti sa castige 8. E adevarat, sunt politisti fenomenali si cu adevarat dedicati meseriei lor care castiga mai prost decat oricine. Poate nu ar fi asa daca voi, cei care locuiti la tara si care sunteti in puteri, ati pune mana sa lucrati bucatica de gradina pe care o aveti si sa cresteti cateva gaini in loc sa cersiti ajutoare pentru mancare de la stat, pe care mai apoi le beti la crasma satului injurand guvernul ca sunteti saraci. E adevarat, sunt mii de bugetari care muncesc de isi rup oasele si castiga prost. Poate nu ar mai fi asa daca cei care nu au muncit nici macar o zi in viata lor nu ar mai primi ajutoare si pensii sociale.
Parerea mea este ca o comparatie intre ultimele 3 zile si decembrie '89 este nu doar complet deplasata ci si jignitoare pentru cei de atunci. In anul 1989, situatia era cam asa: luai paine, ulei, zahar si alte alimente de baza pe cartele, asta daca apucai sa ajungi la ele. Te asezai la coada la ora 3 noaptea ca sa apuci sa cumperi o sticla de lapte la 7 dimineata cand se deschidea magazinul. La ora 10 seara se oprea curentul electric. Apa calda era doar in weekend, pentru cateva ore. Va amintiti sau stiti de vorba aia cu "ce-i mai mica si mai mica decat **** de furnica"? Raspunsul era "flacara de la aragaz" si nu este un banc, va spun eu, care de multe ori a trebuit sa imi fac temele la lumina ei, atunci cand acumulatorul adus de tata nu era destul de incarcat cat sa sustina veioza. Imi amintesc perfect iernile in care stateam intr-o singura camera trei oameni, infofoliti pana in varful unghiilor, pentru ca in casa era atat de frig incat iesea abur din gura. Si cel mai bine imi amintesc frica. "Nu vorbi despre aia, ca te leaga astia". "Nu mai spune asta, ca poate te aude cineva." "Nu face asa, lasa, taci din gura si fa cum zic ei, ce, vrei sa te lege?" Da, e adevarat, toata lumea avea locuri de munca. In fabrica, in trei schimburi, sau pe camp, sau la strans gunoiul la vaci (nu ca ar fi vreo problema cu asta, dar din cate observ in Romania anului 2012 nimeni nu mai vrea sa munceasca la camp, toti vor sa stea la birou, deci degeaba spuneti voi de locurile alea de munca, exista si acum, nu le vrea nimeni). E adevarat, toata lumea avea casa. In camine de familisti sau nefamilisti inghetate iarna, sufocante vara, pline de gandaci, sobolani si gunoi. Putini erau norocosii care prindeau un apartament intr-o zona cat de cat civilizata, iar ca sa ai 2-3 camere trebuia sa fii familist si sa posezi cel putin un copil. Programul la televizor incepea la 6 seara parca, asta nu imi ami amintesc exact pentru ca oricum nu ma interesa, dura pana la 10 noaptea, absolut toate filmele aveau 40 de minute pentru ca se taia din ele ca sa nu cumva sa "rupa" din cuvantarile tovarasului si din emisiunile de indoctrinare. Portocale si banane mancam iarna, de Craciun si asta doar pentru ca am avut noroc, alti copii nu au vazut asa ceva decat dupa Revolutie. Prin urmare, sa compari exaltarea si frenezia lui decembrie '89 - cand oamenii aveau cu totul si cu totul alte motivatii sa iasa in strada - cu ce se intampla azi in Bucuresti mi se pare o impietate. Atunci, erau toti impotriva intregului sistem. Azi, e fiecare cu a lui: unii tipa de caini, altii de SMURD, unii injura guvernul, altii zic ceva de Rosia Montana, este un caleidoscop de pareri, de preferinte, de motivatii, nu este nimic comun si mai ales e un intreg haos in mintea tuturor. Singurul punct cat de cat comun este "jos marinarul". Sunt perfect de acord, nici mie nu imi place de fata lui, dar va intreb: cine vine in loc? Ganditi-va la asta inainte sa il dati pe el jos. Gasiti un alt lider, unul real, cu solutii reale, care argumenteaza si aduce contra-propuneri cand respinge o idee, nu unul care spune "resping ideea ta si punct; nu am alte idei, nu am solutii, nu am nimic in creier, resping ideea ta ca asa am eu chef". Varianta cu "il dam jos pe asta ca sa vedem cum e si cu ceilalti" o tot incercam de 23 de ani si uite ca nu merge. Nu asa se face. Nu te apuci sa darami casa in care locuiesti fara sa ai deja un alt loc in care sa stai macar provizoriu. Daca faci asta, nu este o dovada de curaj, ci de pura inconstienta si nu mai ai nici un drept sa te plangi cand descoperi ca ai ramas cu hainele afara in ploaie. A fost decizia ta, a nimanui altcuiva.
Parerea mea este ca inainte de a dori sa schimbam guvernul trebuie sa ne schimbam pe noi insine, pentru a fi capabili sa gandim cu propriile creiere, sa putem sa ne dam singuri seama cine este si cine nu este bun pentru aceasta tara.
Parerea mea este ca in acest moment oricine ar fi la conducere este complet nebun daca isi inchipuie ca poate sa continue sa sustina 10 milioane de asistati social cu munca a 5 milioane de angajati, la buget sau la privat (nu stiu daca astea sunt cifrele, am luat din nou exemplul cu magarii si popandaii). Din pacate, va fi necesar in continuare sa se taie niste banuti, dar de acolo de unde trebuie taiati, nu aiurea. Nu e corect sa tai din pensia unuia care a muncit 35 de ani ca sa ii dai pensie unuia care nu a muncit deloc. Ii faci cantina sociala, ii dai trei mese pe zi, ii dai haine din donatii si in rest pui ONG-urile sa se ocupe de el, ca tot se bat cu pumnul in piept ca ajuta si dreg. In alte tari asa se face. Tot in alte tari, daca ramai somer, ai ajutor de somaj, insa ai si un asistent social care se ocupa de tine, iti gaseste interviuri, la care esti obligat sa te duci, daca nu stii sa faci nimic iti gaseste cursuri la care te inscrie pe banii statului, la care esti obligat sa te duci, iar daca respingi 3-4 locuri de munca sau cursurile de calificare-recalificare, ca nu iti place tie ce ti-a gasit statul, adio ajutor de somaj, esti pe cont propriu. Asa ar trebui sa se faca si la noi. Iti noi gasim de munca, in sectorul de stat sau in privat, dar te duci? A, nu ai chef sa te duci? Atunci descurca-te frate, inseamna ca iti place sa mori de foame. Nu ai nicio calificare? Te calificam noi, nu-i bai, achiti cursurile alea in cativa ani dupa ce te angajezi sau nu le mai achiti deloc, vedem noi cum facem, oricum sunt mai putini bani decat ti-am da daca ai sta acasa toata viata pe ajutor social. Nu iti place sa fii strungar in fabrica sau sofer de tractor pe camp? Atunci du-te matale si invata ce-ti place sau stai acasa si scobeste-te in nas, dar pe banii mataluta, nu pe ai nostri.
Parerea mea este ca trebuie sa incetam sa cerem, sa asteptam, sa ne dorim moartea unuia si altuia si a caprei vecinului. De fapt ar trebui sa nici nu ne intereseze ce face vecinul in general. Ar trebui sa ne uitam doar in ograda noastra si sa vedem ce mai putem misca in asa fel incat sa ne fie putin mai bine noua si familiilor noastre. Noua. Nu lor. Ei nu vor veni niciodata sa ne intrebe cum ne merge, decat atunci cand sunt in camapanie electorala. Ar trebui sa nu ii mai bagam pur si simplu in seama. Sa ne vedem de vietile noastre, de treburile noastre, sa luptam fiecare pentru el si pentru cei dragi.
Parerea mea este ca e momentul sa ne trezim putin, sa ne uitam in jur si sa ne intrebam de ce am ajuns aici. Din vina lor? Nu. Din vina noastra. Pentru ca de 23 de ani asteptam sa vina cineva sa ne bage in traista. De 23 de ani cerem fara sa dam nimic in schimb. De 23 de ani gandim cu creierele altora. De 23 de ani strigam toti ca nu ne convine, insa nu facem absolut nimic ca sa schimbam. Si cand ma refer la schimbare nu ma gandesc la ce e acum in Piata Universitatii. Nu asta este solutia. Nu vom schimba nimic asa. Vom aduce doar alti hoti, alti fripturisti, alti asistati social, alti indiferenti la ce vrem si ce ne dorim noi.
Parerea mea este ca in acest moment se protesteaza complet aiurea, urmandu-se spiritul de turma, in realitate oamenii aia habar nu au de ce au iesit acolo si ce vor. Vreti sa protestam? Haideti sa o facem. Ma alatur voua, in momentul in care o sa vad ca ii injurati pe toti la gramada, le cereti tuturor la gramada sa se care acasa si sa ne lase sa ne cautam un lider real care sa stie cum se conduce si cum se gestioneaza o tara si mai ales in momentul in care o sa vad ca protestati fara sa va descarcati nervii pe niste oameni care sunt acolo ca sa va pazeasca pe voi de voi insiva sau sa arate restului lumii care sta acasa cum protestati voi. Ce vina au? Spre deosebire de voi, macar muncesc, chiar daca sunt jandarmi si reporteri si nu va place de ei din principiu. Ei isi fac meseria. Ei sunt la servici in timp ce voi ati spart usa biroului la 4 dupa-amiaza si v-ati carat sa mai rupeti niste borduri ca sa puteti sa le aruncati in capul lor. Apropos si pentru bordurile alea a muncit cineva sa le puna. Bine, rau, dar a muncit. Si cei ale caror vitrine le-ati spart voi azi noapte muncesc, nici pe ei nu ii suportati tot din principiu, ca sunt patroni si e adevarat, la noi majoriatea sunt niste babuini, dar pentru vitrinele sparte si bunurile furate vor plati angajatii lor, aia ce vina au? Pentru semafoarele si statiile de masini rupte de voi vom plati toti, inclusiv voi, cei care actionati fara sa ganditi. Daca tot urlati ca vrem sa fim uniti si solidari, apai hai sa fim, nu ne batem joc de munca oamenilor, nu lasam pe altii sa plateasca oalele sparte. Sau egalitatea e necesara doar cand e vorba de voi, nu si cand e vorba de altii? Daca ganditi asa, atunci ce nu va convine la cei care ne conduc? Gandesc exact ca voi. Nici lor nu le pasa de altii, si ei isi baga picioarele in munca altora, si lor li se falfaie ce prapad lasa in urma.
Parerea mea este ca in acest moment trebuie intr-adevar sa fim uniti. Impotriva intregii clasei politice din Romania, impotriva indobitocirii in masa, impotriva imbogatitilor peste noapte, impotriva celor care asteapta ajutoare de la stat in conditiile in care au doua maini, doua picioare si sunt perfect sanatosi, impotriva celor care nu realizeaza ca o tara nu poate castiga nimic atata vreme cat trei sferturi din populatia cu capacitate de munca nu produce nimic, impotriva unui sistem care prefera sa dea ajutor de somaj decat sa te trimita sa faci cursuri de perfectionare si sa te asiste in gasirea unui loc de munca, impotriva celor care spun ca esti fraier daca vrei sa inveti si sa stii si sa lucrezi, impotriva prostiei, a lenei, a spagii, a medicilor care nu se uita la tine daca nu le dai ceva, impotriva politistilor care nu ne iau in serios plangerile, impotriva profesorilor care se duc la clasa fara sa aiba ei insisi habar de materia pe care trebuie sa le-o predea copiilor, impotriva a tot ceea ce de 23 de ani incoace ne-a adus la stadiul de maimute indobitocite, analfabete, lenese, care nu au construit in viata lor nimic insa acum 24 de ore distrugeau voios toata munca altora.
Eu as fi de parere ca este momentul sa incetam sa ne mai comportam ca niste bebelusi bosumflati si sa devenim adulti, constienti de faptul ca de noi, de felul in care gandim, de felul in care actionam, depinde viitorul nostru.
Eu as fi de parere ca unica lozinca adevarata strigata in aceste trei zile pe strazile Romaniei este cea a galeriei de fotbal din Timisoara: "Ole, ole, ole, noi uram partidele." Pe toate la un loc si pe toti reprezentantii lor, pentru ca nici unul dintre ei nu are o solutie reala, concreta, viabila si civilizata pentru tara in care traim.
Eu as fi de parere ca este intr-adevar momentul gasitii unei solutii pentru Romania si nici unul dintre cei care au deja o bucatica sau incearca intr-un fel sau altul sa puna mana pe ciolan nu o detine.
Eu as fi de parere ca este timpul ca Romania sa isi caute un lider adevarat, dar ca sa se intample asta, trebuie intai sa scapam de cei care cred ca ne pot fraieri cu trei mici si-o bere, cu doua pixuri si-un calendar pictat in culorile lor. Poporul roman este in acest moment lipsit de demnitate. Alearga spre oricine ii ofera o punga cu resturi adunate de la masa grasilor. Atata timp cat asta se va intampla, nu va exista nicio schimbare, oricate revolutii, reale sau organizate, am face noi. Schimbarea trebuie sa plece de data asta de jos in sus.

Eminescu sa ne judece

2012-01-15T18:05:00.001+02:00

Este iarna. Sunt oameni care cred ca reusitele sau esecurile lor in viata depind de altii nu de ei insisi. Sunt zile in care nimeni nu stie pentru ce lupta, pentru ce striga, insa o face oricum, alaturi de turma. Sunt steaguri, atat de multe steaguri incat, daca protestul este spontan, nu ma pot abtine sa intreb: chiar tine fiecare din voi un steag al Romaniei acasa? Sunt pietre aruncate in oameni care nu au nici o vina, doar-doar riposteaza, pentru ca mai apoi sa se poata spune: "cutare a pus jandarmii pe noi sa ne bata". Sunt reporteri iesiti sa relateze
un adevar care mai apoi se preface in imagini procesate si editate in asa fel incat sa arate adevarul care trebuie sa fie aratat. Sunt incercari jalnice de a re-creea eroi nationali, uitandu-se cu desavarsire ca acum 23 de ani toti stiam cine sunt Vali Sterian, Cristi Paturca, Stelian Maria si ceilalti. Domnilor, nu ati studiat deloc bine manualele de manipulare sociala si nici (in)cultura maselor in Romania. Iata, lumea intreaba pe forumuri si prin comentarii "cine naiba e ala Doru Stanculescu?". Trebuia sa spuneti ca au amendat vreun salam pentru tulburarea linistii publice, atunci ati fi avut reactia scontata de scenaristii vostri. Sunt caini vagabonzi, sisteme sanitare in colaps, sunt momente care te duc cu gandul la replica "sa se schimbe, primesc, dar sa nu se revizuiasca nimic", sunt galerii de fotbal care se mandresc pe FB cu faptul ca au iesit sa arunce cu bolovani si sa iste haos. Este o natie care isi merita soarta. Iar printre toate astea, este ziua in care, acum 162 de ani, se nastea un om care a avut intotdeauna curajul sa spuna adevarul, oricare ar fi fost el.
Azi, cand totul s-a intors pe dos, cand oamenii care au iesit in strada nu stiu de ce sunt acolo si flutura pancarte cu "Salvati Rosia Montana", eu am ales, pentru prima oara in viata, sa ma intorc spre "domnul cel de pasare maiastra", Eminescu. Luptati voi, daca suneti atat de convinsi ca asa vi se vor schimba vietile, daca chiar credeti ca binele si raul vostru depind in mod direct de cei care conduc. In lumea mea e pace si sunt flori albastre pe lacuri cu sclipiri de luna.

"La zidirea soarelui se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră
Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul
Nu ştiam ca dor mi-era de dânsul ,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară -
Eminescu.

Acum am si eu pe lume parte:
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si mi-esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.
Bine ai venit in casa noastra,
Neamule, tu floarea mea albastra
Eminescu."

Zmeul de pluş

2012-01-09T13:35:00.003+02:00

Curiozitatea. Motorul marilor descoperiri, vinovată pentru toate suişurile şi coborâşurile omenirii, motivul cunoştinţelor pe care le acumulăm de-a lungul vieţii. Chiar dacă uneori metodele folosite pentru a potoli foamea de a şti nu au respectat nici etica, nici viaţa, nici liberatea (Menghele de pildă), efectele lor s-au văzut în cele mai variate domenii, de la ştiinţă până la artă. Există însă şi un soi de curiozitate care nu este deloc constructivă, nu generează evoluţie. Dintotdeauna, omul a fost pasionat
de can-can. Cine?, când?, cum?, de ce?, cu cine? de când?, sunt întrebări care ne bagă mereu în priză, ne cresc adrenalina şi vrem neapărat să aflăm răspunsurile. Lumea se plânge frecvent că ştirile au devenit mult prea frivole, mult prea axate pe monden, pe scandal, pe circ ieftin. Există un motiv din care acest lucru se întâmplă. Asta vrem să ştim. Nu este vina ziariştilor decât în mică parte, ei se mulează pe cerinţele publicului. Nu ne interesează blogul unei fetiţe de 15 ani care luptă cu o boală nemiloasă şi a ales să îşi folosească puţinul timp rămas organizând acte de caritate şi tombole pentru copiii orfani. Salivăm în schimb când apare o postare despre cine ştie ce starletă obscură care întâmplător a nimerit în clubul în care ne serbam ziua de naştere şi scriem sute de comentarii ca să aflăm cum era îmbrăcată, cu cine venise, ce a băut, când a plecat. Când unul dintre cei mai buni jurnalişti din generaţia tânără a plecat definitiv, aproape nimeni nu a ştiut că şi-a petrecut ultimele săptămâni pe acest pământ încercând (şi reuşind) să salveze viaţa unui tânăr bolnav de leucemie, ignorând astfel probleme personale de sănătate care, în final - ce ironie - l-au făcut să piardă propria luptă cu moartea. Toată lumea însă a comentat isteric, zile în şir, eroarea penibilă a unui secretar de platou zăpăcit, care, la emisiunea realizată în memoria respectivului jurnalist, a afişat în studio fotografia celui mai bun prieten al acestuia.

Dacă până acum 5-6 ani nu aveam prea multe metode să aflăm care sunt punctele de interes, azi există cea mai potrivită unealtă şi cel mai bun barometru social: Facebook. Timp de câteva săptămâni, am avut curiozitatea (din nou ea) să observ ce se postează, la ce se dă like, ce materiale adună cele mai multe comentarii. Pe locul 5 în top sunt bancurile. Oricât de vechi, oricât de stupide, adună zeci de like-uri şi cel puţin câteva zeci de comentarii. Pe locul 4, vin fotografiile. Cu cât mai ciudate cu atât mai bine. Dacă înainte ne feream să arătăm lumii feţe şi ipostaze nu tocmai potrivite pentru a fi făcute publice, acum parcă am participa la concursul "cine postează cea mai tembelă fotografie cu el însuşi/ea însăşi". Nu ne mai pasă nici măcar de faptul că suntem luaţi la mişto şi că devenim subiect de glume, contează doar să adunăm like-uri, cât mai multe like-uri şi comentarii, cât mai multe comentarii. Pe locul 3, ştirile mondene, cele despre care am scris mai sus, cine?, cand?, cu cine?, ş.a.m.d. Pe locul 2, înjurăturile, la adresa oricui. Guvern, vecinul de palier, câinii de pe stradă, ploaia de afară, prăjitura care nu a ieşit cum trebuie dar pe care totuşi am "tras-o în poză" şi am pus-o pe "perete" cu un comentariu gen "nu gătesc aşa rău, nu ştiu ce am avut acum, în mod normal arată mult mai bine" (poate-poate ne laudă careva şi ne spune "lasă mai, ştim că eşti o bucătăreasa extraordinară, se mai întâmplă, bla bla). Iar pe primul loc.... Trofeul care adună sute de like-uri în câteva minute, sute de comentarii tot în câteva minute, întrebări, felicitări ca la nuntă sau tone de batiste virtuale oferite cu o condescendenţă la fel de virtuală, marele câştigător, este statutul nostru social sau aşa numita "stare civilă". Când eram adolescenţi, făceam planuri şi visam la cum va arăta rochia de mireasă, cum va arăta zmeul care ne va răpi şi ne va duce în palatele lui fermecate, îi scriam poezii Ilenei Cosânzene şi i le strecuram pe sub bancă doar-doar ne va face onoare să ne arunce măcar o privire în recreaţia mare, iar dacă asta se întâmpla, ne simţeam ca după 1 milion de like-uri. Azi, văd adolescenţi care îşi doresc o relaţie nu pentru a simţi fluturi în stomac, nu pentru a trăi bucuria de a fi îndrăgostit, ci pur şi simplu pentru a îşi putea schimba, mândri, statutul pe FB din "single" în "in a relationship". Dacă ar fi doar adolescenţi, încă ar fi bine. Cunosc ţnsă oameni maturi care joacă în hora asta. Orice, pentru 5 minute de glorie pe FB şi pentru multe like-uri. Cam câte comentarii şi câte like-uri "culege" în mai puţin de 2 minute o astfel de schimbare? Aproximativ 12 like şi 20 de comentarii, asta în condiţiile în care eu am puţini prieteni şi în general nu prea postez nimic, deci lumea nu e obişnuită să se uite pe "pereţii" mei. După mai puţin de 30 de minute, se adunaseră cam 100 de comentarii, un record absolut pentru grupul respectiv, toate pe aceeaşi temă: cine?, cum?, de cand?, de unde?. O întreagă furtună. Am stat şi am privit uimită cum, în câteva secunde, oameni care absolut niciodată nu au dat like la ceva postat de mine au observat schimbarea de statut. Nici măcar nu vreau să mă gândesc câte bulinuţe albastre şi câte comentarii adună o astfel de schimbare pentru o persoană care chiar are activitate pe reţea. Tot în acea zi postasem un text care vorbea despre bolnavii de cancer, despre faptul că noi ne dorim case, maşini, salarii mai mari, ei îşi doresc un singur lucru, mult mai simplu: o zi în plus, chiar şi cea de luni, pe care atât de mult o dispreţuim noi, cei care avem mii de zile înaintea noastră. Textul cerea ca, dacă îţi pasă, dacă ştii pe cineva, oricine, care se luptă sau a pierdut lupta cu boala, să dai mai departe. Ştiu sigur că majoritatea prietenilor mei cunosc - măcar din auzite - cel puţin o persoană bolnavă de cancer. Întâmplător s-a vorbit despre acea persoană pe toate posturile TV trei zile la rând de la 1 ianuarie încoace. Ştiu la fel de sigur că cel puţin jumatate dintre ei erau online cand am postat. Au fost un singur like şi o singură partajare.

După 2 ore de la "marea schimbare", adunasem mai multe like-uri decât atunci cand am anunţat că într-un anume club din Bucureşti se va întâmpla un eveniment caritabil pentru copiii de la Centrul Pinocchio.

Chiar atat de mult contează dacă şi cu cine suntem împreună? Mai mult decât zâmbetul unui copil orfan?

Vrem cu toţii o schimbare. Vrem sa vedem că reîncep să conteze lucrurile cu adevărat valoroase. Această schimbare nu va veni niciodata atâta timp cât nu dăm noi inşine startul.

Vă provoc: măcar două zile pe săptămână nu mai postaţi, nu mai daţi like şi nu mai comentaţi în mod public decât dacă este într-adevăr ceva atât de important încât să merite atenţia voastră şi a altora. Dacă vreţi să partajaţi muzică, bancuri, poze drăgălaşe sau distractive la care voi nu v-aţi adus în nici un fel contribuţia (prin prezentă, realizare sau prelucrare), faceţi-o prin mesaje private, fie ele şi de grup. Păstraţi-vă "pereţii" pentru lucrurile cu adevărat interesante. În plus, încercaţi să vă păstraţi viaţa privată... privată. Cei care trebuie să afle că v-aţi certat cu Z şi v-aţi cuplat cu Y, află oricum, direct de la voi. Nu cred că e nevoie să ştie asta toţi cei 600 de oameni pe care îi aveţi în listă. Să fim serioşi, pe 70% dintre ei nici măcar nu îi cunoaşteţi personal, ca să nu mai pomenesc de faptul că poate unii din ei sunt contacte strict de afaceri. Nu prea face deloc bine la imagine să ne spălam rufele chiar atât de public (dacă veţi veni cu argumentul că există grupuri pentru fiecare categorie, să fim din nou serioşi. Câţi dintre noi au stat să facă grupuri, grupuleţe şi grupişoare pentru fiecare tip de informaţie partajată pe Facebook? ). Dacă tot ne-a pus sfârşitul secolulului XX la dispoziţie această minunată metodă de a vorbi întregii lumi, putem încerca să o folosim în mod corect. Alegeţi să protestaţi împotriva banalului şi a lucrurilor mici care ne-au invadat vieţile în aşa măsură încât nu mai observăm lucrurile mari care se întâmplă. Chiar dacă nu ne dăm, poate, seama, inclusiv asta este o metodă de a spăla creiere şi ne-o facem cu mâna noastră. Da, sunt frumoase melodiile, sunt distractive pozele, sunt hazlii unele bancuri, dar sunt chiar atât de importante încât să merite să ne pierdem vremea arătându-le tuturor celor 'şpe mii de prieteni din lista care la rândul lor le arată celor 'şpe milioane de prieteni din lista şi tot aşa? Contează toate astea atât de mult încât să merite riscul să ne vedem la o bere şi să nu mai avem alte teme de discuţie decât "ai văzut ce melodie a pus azi X pe facebook? oare de ce o fi ales-o tocmai pe aia? oare are vreun mesaj ascuns de transmis sau doar s-a gândit că poate le place şi altora?". Deja aud conversaţii din astea şi de fiecare dată mă gândesc la un singur film, teoretic SF, practic din ce în ce mai înspăimântător de real: "Idiocracy". Am mai scris despre el.

Haideţi să încercam să scoatem la lumină zmeii adevăraţi şi să lăsăm zmeii de pluş acolo unde le este locul: la o bârfă în cafenea, printre prieteni foarte buni pe care chiar îi cunoaştem personal, singurii pe care i-ar putea interesa cum?, cine?, când?, unde?, de ce?-urile din viaţă noastră.

Le mulţumesc prietenilor care au participat, conştient sau nu, la micul meu experiment social. A fost o glumă, menită să tragă un semnal de alarmă. Vă promit că atunci când şi dacă va fi cazul să anunţ o schimbare de genul ăsta, veţi fi primii care vor afla. Nu de pe Facebook, direct de la mine, la o bere, acasa'n varză. Îi mulţumesc şi prietenului care şi-a dat seama încă de la început că este o glumă şi a consimţit totuşi să păstreze tăcerea. Sper că aţi înţeles corect care a fost intenţia mea. Am vrut să vă spun că e momentul să redevenim oameni, nu entităţi conectate la reţele sociale.

Parafrazând finalul unei emisiuni radio din anul 1938 - care mi-a dat ideea, deşi tema diferă - am să vă spun aşa:

Piesa noastră a fost un simplu divertisment;. Ne-am îmbrăcat în haine virtuale şi am sărit dintr-un tufiş virtual ca să vă speriem: bu-hu-hu. Noapte bună tuturor şi ţineţi minte: zmeul care vorbeşte, cântă sau dansează pe monitorul vostru nu este real şi nu merită să vă bateţi capul cu el. Dacă auziţi un semnal sonor şi totuşi nu apare nici o fereastră de chat, nu va întrebaţi ce s-a întâmplat cu calculatorul. Nu era un prieten care dorea să va întrebe ce mai faceţi, ci doar o nouă postare pe Facebook aparţinând unei persoane pe care e posibil să nu o fi privit niciodată în ochi.

2012

2012-01-02T02:21:00.001+02:00

Nu am sa scriu despre cum a fost anul care a trecut, nu am sa fac bilanturi si nu am sa trag linii. Nu mi-a placut niciodata sa ma uit in urma decat in masura in care acest lucru m-a ajutat sa merg inainte. Am sa scriu insa despre cum a inceput acest an, un an despre care stiu deja ca va fi unul extraordinar.
Am ras, m-am bucurat, am visat, am privit cerul, am aprins artificii, am trait fiecare secunda
cu o bucurie si cu o intensitate cum cred ca nu mi s-a mai intamplat de foarte, foarte multa vreme. Am fost sorcovita de o gasca de pitici mici-micuti (multumesc celor care au "conspirat" pentru a imi face aceasta surpriza extraordinara, a fost unul din cele mai frumoase momente ale inceputului de an si sunt sigura ca il voi purta agatat de suflet, ca pe un port-bonheur, pana pe 1 ianuarie 2013). Am avut privilegiul de a fi prima persoana care a cantat pe o chitara nou-nouta (multumesc, Dili, pentru increderea de a imi lasa pe mana noua ta prietena). Am primit un mesaj neasteptat de la prieteni dragi de departe, am primit si unul pe care il asteptam insa nu credeam ca va sosi, am aflat ca oamenii nu au uitat sa ajute (multumesc celui care si-a rupt din timpul de somn si a acceptat sa traverseze orasul dintr-un capat in celalalt la 7 dimineata ca sa ne duca acasa, salvandu-ne de la cel putin inca o ora de sunat toate companiile de taxi din Bucuresti). Am aflat, asa, ca de inceput de an, ca textele mele de pe acest blog deja au devenit atat de populare incat sunt copiate si citate pe internet. Va multumesc si ma simt onorata ca va plac atat de mult incat simtiti nevoia sa le duceti mai departe, insa va rog, mentionati faptul ca nu va apartin, fara sa citati neaparat sursa (azi, pentru a 4 sau a 5-a oara in ultimele luni, am fost acuzata ca am copiat de pe internet propriile texte, pentru ca unii din voi, atunci cand fac copy/paste, omit sa mentioneze ca respectivele pasaje nu le apartin sau, mai rau, isi asuma "paternitatea", iar eu sunt pusa in situatia, pe de-o parte hilara, pe de-o parte jenanta, de a trebui sa demonstrez ca sunt creatiile mele). Am reusit chiar sa ma amuz cand, asa cum am scris mai sus, a fost imposibil sa gasim un taxi si am sunat timp de doua ore toate companiile (le multumesc dispecerelor care macar au fost dragute sa raspunda si sa incerce sa gaseasca masini si barmanilor din Evarza care fost draguti si ne-au suportat mult peste ora de inchidere). Una peste alta, a fost un inceput de an inedit, vesel, care anunta in mod sigur 12 luni minunate. Pentru toate, le multumesc tuturor celor care mi-au fost alaturi, cu fapta sau numai cu gandul. Fara voi, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Am adormit zambind pe 1 ianuarie, m-am trezit zambind, chiar si acum continui sa zambesc, desi nu prea pot vorbi decat prin semne si ma dor si firele de par de la cat am dansat (multumesc, Andreea mica, pentru ca mi-ai amintit cum e sa te distrezi cu adevarat). Le multumesc si celor care mi-au fost alaturi in anul care a trecut si care continua sa imi fie alaturi pentru inca un an, care ma incurajeaza, care ma sustin, care ma iubesc, care cred in mine, care imi suporta toanele si mofturile, care ma iarta atunci cand gresesc si ma imping inainte atunci cand ma impotmolesc pe drum, care ma fac sa simt ca viata este frumoasa.
Acestea fiind zise, va doresc un 2012 macar la fel de frumos, cald si vesel ca inceputul lui pentru mine. In cazul in care, intamplator, pe unii dintre voi ii ingrijoreaza vestita data de 21.12.2012, ganditi-va ca un sfarsit este intotdeauna un inceput si ca "final" poate insemna extrem de multe lucruri, nu in mod necesar rele.

Sorcova, vesela, sa traiti, sa infloriti, ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir :)

Ca-n viata (Ecouri, ecouri...)

2011-12-21T13:38:00.000+02:00

Am cerut de multe ori ajutor pentru necunoscuti, ecouri trimise pe planeta www, aruncate de la un "perete" la altul, de la un blog la altul, imprastiate prin lume, ca toti sa le auda. Concerte umanitare, donatii, maini intinse pentru a salva vieti, de fiecare data cand am considerat ca ecoul merita sa mearga mai departe vi l-am trimis si voua. Azi, vin la voi cu - probabil - cel mai neobisnuit ecou pentru o tara care, sa recunoastem, s-a obisnuit sa pretinda mult fara a face nimic.
Ecoul de azi cere un singur lucru: demnitate, dreptul de a trai civilizat si in picioare, nu cu fruntea plecata.
Am apreciat intotdeauna curajul, de orice fel ar fi fost el. Am respectat oamenii care au reusit sa spuna "nu" situatiilor umilitoare sau care ii obligau sa renunte sa mai creada, sa mai viseze, sa mearga inainte, chiar daca acel "nu" insemna ca va urma o perioada mai dificila. Am considerat mereu ca nu cei care tac si se sacrifica aiurea sunt de apreciat, ci acei care pot intr-o zi sa opreasca iuresul care le transforma viata in iad si sa plece pe un alt drum. Asa cum bine spunea un nene destept pe care l-am mai citat in fabrica de vise, "curajul nu inseamna absenta fricii, ci constientizarea faptului ca altceva este mai important decat frica".
Acestea fiind zise, voi fi ecou pentru cineva care a decis ca ce e prea mult strica si a preferat sa renunte la servici decat sa devina o fiinta fara identitate si fara creier. Pe de alta parte, totusi, persoana respectiva are mare nevoie sa lucreze undeva, nu a renuntat la ceea ce facea din inconstienta sau lene, ci pur si simplu pentru ca nu mai putea continua asa.
Prin urmare, daca stiti un loc de munca decent, unde sa conteze cati neuroni ai, nu cat de bine te integrezi in marea de roboti corporatisti, dati un semn. Am sa pun mai jos postarea de blog care a "nascut" acest ecou si un link prin care veti putea lua legatura direct in cazul in care aveti cum ajuta.
Ca de obicei, ecoul vine cu rugamintea:
Citeste si da mai departe. Chiar daca tu nu ai solutii, e posibil ca altcineva sa aiba.

"Last day

Azi a fost ultima zi in care am lucrat pe call center. Din februarie 2009 am avut acelasi gen de job, in firme diferite. Numai la casca, aproape in fiecare zi. Am lucrat inclusiv in mare parte a weekendurilor, pentru ca atunci gaseam acasa minunatul popor roman ca sa-l pot suna si sa-i aud tampeniile, prostiile si marlaniile. Aproape 3 ani am suportat. Orice alt job imi cautam, nu gaseam pentru ca aveam experienta doar pe lucrul in call center si trebuia sa suport iar si iar casca si microfonul in fiecare firma, sa fiu amabila cu toti tampitii, sa le explic de 100 de ori de ce i-am sunat iar ei sa ma injure intr-un final si sa-mi inchida telefonul. Pana azi. De mult trageam de mine sa mai fac asta pentru ca stiam ca nu mai pot, taceam si suportam ca sa iau un ban dar azi a venit si picatura aia care stiti voi ce-i face paharului. Tocmai terminam un rahat de chestionar de 3 minute cu un nenea si cretinul imi spune ca i-au venit musafiri si ca nu mai poate vorbi. Mai aveam 3 intrebari, pana intrau musafirii lui pe usa, terminam de vorbit. I-am spus ca mai avem un minut si suntem gata. Boul imi zice ca da, imi raspunde la o intrebare, imi zice la revedere si-mi inchide telefonul. De 3 ani de zile am suportat chestii mult mai rele ca asta. Azi mi-a ajuns pana peste limita limitei. Mi-am scos castile de pe urechi si le-am aruncat pe laptop intr-un mod de am crezut ca-i crap monitorul. Am injurat. Toata lumea din jur s-a intors spre mine. M-au intrebat ce am patit. Nu le-am spus, era o chestie de nimic fata de ceea ce poti auzi cand lucrezi pe casca. Dar am stiut ca nu mai pot, ca e ultima zi in care mai fac asta. Si-mi amintesc ce spunea un sef de-al meu, referitor la genul asta de job:"Dupa 4 ani de call center nici sinapsele nu ti se mai fac ca lumea, esti terminat nervos." Avea dreptate. Eu dupa 3 ani nu mai pot. N-am de ce sa mor dupa jobul asta, eram platita prost, era pe proiecte si oricum trebuia sa gasesc altceva ca nu era mereu de lucru, riscam sa ramanem fara proiecte si vreo 3 luni de acum incolo dar n-am experienta pe altceva(din domeniul joburilor decente, ca vanzatoare ma pot duce oricand).
Unii oameni nu inteleg cum e sa nu mai poti, ei suporta un job mizer o viata intreaga. Ii admir, ei sunt supravietuitorii, societatea merge mai departe cu cei ca ei, cu robotii. Eu nu pot. Ajung sa nu mai pot dormi, sa nu mai pot manca, sa iau pastile ca sa suport fiecare zi si cu asemenea mod de viata oricum ramai fara job, pentru ca nu mai dai randament. In situatia asta nu vreau sa ajung vreodata, e culmea degradarii sa fii dat afara pentru ca esti un ratat, mai bine iti dai demisia cu fruntea sus. Aici n-aveam contract de munca, doar ii anunt ca nu mai merg si gata, nu ne incurcam in hartogaraie, scap usor. Macar imi dau sansa sa-mi schimb viata sau sa mor demn. Eu daca nu lucrez o luna nu am ce manca, nu am cu ce plati facturile,chiria, nu am cum sa traiesc. Sunt nevoita deci sa gasesc alt job din ianuarie, daca intentionez sa apuc si ziua in care voi face 30 de ani. Daca nu, nu. Viata mea depinde de mine, atat. Cand mi-a fost greu, imi spuneau unele persoane ca oricum, am o alternativa, sa ma intorc la Mangalia, la ai mei. Ei habar nu au ca singurul mod in care ma voi intoarce la Mangalia cu intentia de a si ramane, va fi cand voi muri. Atunci voi fi o mana de cenusa aruncata in mare, altfel n-am unde sa ma intorc, traiesc in Bucuresti sau mor, astea sunt alternativele mele. E 17 decembrie si nu mai am job. Peste doua saptamani e Revelionul. Am de tras si-n 2012. Daca nu obosesc de tot sau daca nu ajung in situatia fara iesire. E din ce in ce mai greu sa-mi dau curaj, din ce in ce mai greu sa sper si sa pot. Mereu ramane o rezolvare, e decizia aia pe care n-o mai poti schimba dar eu iubesc sa traiesc, doar ca vreau sa traiesc demn, sa inteleg ceva de viata mea. "

Click aici pentru postare in original

La aniversara...

2011-12-16T01:42:00.005+02:00

10 decembrie. Iaşi. În oraş încep să fie împrăştiate manifeste conţinând declaraţia şi platforma-program a unei grupări de rezistenţă anticomunistă.
14 decembrie. Iaşi. Un grup format din muncitori de la U.T.M şi studenţi încearcă organizarea unui miting de protest împotriva "celui mai iubit fiu". O parte din iniţiatorii mişcării sunt arestaţi, iar Securitatea adoptă o serie de măsuri pentru a împiedica oamenii să se strângă în Piaţa Unirii.
15 decembrie. Timişoara. În Piaţa Maria, un grup de enoriaşi protestează de câteva zile împotriva ordinului de evacuare primit de pastorul lor. Autorităţile încep să îi aresteze pe participanţii la protest.
16 decembrie. Timişoara. Pentru că autorităţile refuză să revoce evacuarea pastorului, protestul ia amploare, se adună din ce în ce mai mulţi oameni şi încep să se audă sloganuri anticomuniste. Seara, protestatarii încearcă incendierea clădirii Comitetului Judeţean. Autorităţile ripostează cu gaze lacrimogene, jeturi de apa şi noi arestări. Protestatarii pleacă în marş spre centrul oraşului, iar micul protest începe să devină manifestaţie.
17 decembrie. Timişoara. Apar TAB-urile, puştile, rănile, morţii. În Timişoara se dezlănţuie iadul, iar "cel mai iubit fiu" se decide să ia atitudine şi să condamne, în cadrul unei şedinţe interne de partid, "golanii" şi "vandalii" care încearcă distrugerea oraşului.
18 decembrie. Timişoara. Primarul decretează Legea Marţială, interzicând circulaţia în grupuri mai mari de 2 persoane, centrul oraşului este păzit de armată şi miliţie. 30 de tineri ignoră interdicţia şi pornesc în marş spre Catredrala Mitropolitană, fluturând steaguri de pe care tăiaseră stema PCR şi cântând "Deşteaptă-te Române". Sunt întâmpinaţi cu gloanţe.
19-20 decembrie. În Timişoara continuă să se cânte şi să se moară pentru adevăr.

La finalul zilei de 20 decembrie 1989, Timişoara devine primul oraş românesc liber, după 45 de ani de comunism.

La mulţi ani, Timişoara.

Din motive obiective, comentariile la aceasta postare sunt dezactivate. Va rog sa nu va suparati si sa incercati sa intelegeti de ce doresc ca acest "in memoriam" sa ramana curat.

Relaţia perfectă

2011-12-14T02:31:00.000+02:00

Se spune că nu există mariaj perfect. Eu cred că există: cel dintre noi şi nefericire. Ne înţelegem de minune. Ea nu ne contrazice niciodată, ne plânge mereu de milă, face mereu ceea ce dorim, nu ne părăseşte din proprie iniţiativă, nu ne obligă să ne ridicăm de jos şi să mergem înainte. Dimpotrivă, ne ajută cât poate de mult să stăm lungiţi la pământ şi ne aprovizionează cu vagoane întregi de auto-compătimire. Ne place atât de mult de ea, încât, dacă cineva încearcă să ne despartă, o apărăm ca pe cel mai de preţ cadou. Suntem în stare chiar, pentru a nu periclita relaţia, să alungăm brutal din viaţa noastră prieteni, oameni care ne iubesc, oameni care vor să ne dăruiască lumină. Orice, numai să nu cumva să ajungem la divorţ.

Nefericirea nu este o stare de spirit şi nici un sentiment, este o alegere facilă. Alegem să ne trăim viaţa fără zâmbete, deşi toţi cei din jur încearcă să ne îmbrace în ele; alegem să fim mereu nemulţumiţi, deşi toţi cei din jur încearcă să ne dăruiască întregul univers. E mai simplu aşa, pentru ca să acceptăm că există persoane care ar face orice pentru noi înseamnă să recunoaştem că e timpul să rupem mariajul cu nefericirea. Ba, uneori, chiar încercăm să îi împrietenim şi pe ceilalţi cu ea, încercam să le impunem propria noastră alegere, fără să vedem cât suntem de nedrepţi.

Este uşor să fii nefericit. Îţi trebuie un curaj nebun să alegi viaţa. Parafrazând şi generalizând mitul peşterii, trebuie vrei să vezi lumina, să fii destul de curios şi destul de puternic pentru a porni spre ea, oricât de teamă ţi-ar fi de necunoscut. Marile realizări nu apar pe poteci bătute. Cineva spunea, cândva, că un drum fără obstacole nu duce, cel mai probabil, nicăieri. Nefericirea este un asemenea drum, chiar şi atunci când credem că îl alegem pentru o cauza bună, pentru a lăsa altora bucuria luminii. Nu realizăm că cei din jurul nostru nu au cum să fie fericiţi atâta vreme cât noi, cei dragi lor, ne auto-comdamnăm să rămânem pentru totdeauna închişi în peşteră.

Am cunoscut acum două zile un om care ar avea tot dreptul să fie nefericit. Ar putea să se plângă mereu şi nimeni nu i-ar spune nimic, toţi l-ar proteja şi l-ar înţelege. Ar putea să fie chiar rău şi nedrept şi toţi i-ar găsi o scuză pentru asta, ar fi obligaţi să o facă pentru a nu-şi anula propria umanitate. Acel om este orice mai puţin un învins, iar dacă, totuşi, se simte cumva nedreptăţit, sau singur, sau trist, are mare grijă să nu o arate. În schimb, împrăştie în jur zâmbete, căldură, încredere, veselie molipsitoare şi, cel mai important, bunătate. Face lucruri extraordinare, lucruri pe care noi, cei care avem totul, nu ne gândim să le facem. Noi alegem micile noastre grote întunecate în care ne ascundem, speriaţi ca nu cumva, întâmplător, să apară cineva care să ne distrugă căsnicia şi să deschidă drumul spre soare, spre viaţa adevărată.

La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla

2011-12-01T21:05:00.001+02:00

Pentru că azi este Ziua Naţională a României, pentru că probabil au vrut să demonstreze cât de culţi în cap sunt (sic!), pentru că ne ştiu stresaţi şi vor să ne descreţească puţin frunţile, minunaţii editori ai realitatea.net au decis să dea dovadă de o extraordinară cunoaştere a limbii materne şi de o uimitoare acurateţe în prezentarea unor noutăţi atât de noi (sic!) - şi aici mă refer la titlul şi la subtitlul ştirii prezentate mai jos. Ca o paranteză, regulile conceperii unei ştiri sună cam aşa: titlul reprezintă informaţia-cheie, subtitlul prezintă circumstanţele (cine, ce, unde, când şi de ce) iar corpul ştirii detaliază informaţia-cheie şi/sau aduce informaţii noi. Plecând de la această structură, ştirea lor este că animalele pot anticipa cutremurele, o informaţie care a fost noua când bunica lui Darwin era fecioară neprihănită. Nici măcar nu vreau să ştiu despre ce era vorba în articolul original pe care talentaţii oameni de presă l-au tradus (?!?) pentru cititorii lor. Fără alte comentarii, voi da un copy/paste (ca să pot puncta elementele de interes major, pe cele care ţin de logică, ciudăţenii ştiinţifice şi frazare în limba romană le veţi detecta singuri fără efort). Acest articol este o capodoperă literară. Serios.

"Studiu: Animalele pot anticipa un cutremur
Comportamentul ciudat al animalele în timpul şi înaintea unui cutremur este cauzat de modificările chimice ale apelor din subteran care apar atunci când un seism este pe cale de a avea loc, scrie BBC, în ediţia electronică.
Studiul are la baza investigarea în 2009 unei colonii de broaşte, observând că acestea părăsesc apa unui lac din L'Aquilla, Italia, cu câteva zile înainte ca un cutremur să aibă loc. În acest context, cercetătorii susțin că cutremurele ar putea fi prognozate de comportamentul animalelor.
Toate animalele care locuiesc în apropierea apelor ar putea simţi mişcorile rocilor înainte de a avea loc un seism, fiind sensinile la schimbările chimice din apropierea apelor subterane.
Cercetătorii speră ca recenta cercetare să reprezinte o sursă de inspiraţie pentru biologii şi geologiştii din întreaga lume, pentru a ajuta la o mai bună prezicere a cutremurele şi evitarea unor catastrofe naturale (aici e mai subtil, nici eu nu mi-am dat seama din prima, era vorba de faptul ca un cutremur nu este o catastrofa naturala :D ).
Echipa condusă de Friedemann Freund de la NASA și Rachel Grant de la Open University din Marea Britanie speră ca ipoteza lor să inspire mai mulţi biologişti şi geologişti care să lucreze împreună pentru a descoperi cum ne ajută animalele să recunoaştem semnalele unui cutremur iminent."

Articolul in original il puteti citi aici

La mulţi ani, România. E timpul să te trezeşti şi să schimbi ceva şi asta cât mai repede.

Maini pentru maine

2011-11-30T18:49:00.001+02:00

Rock'Regie, Free Riders si partenerii lor ne invita sa ne amintim ca macar in preajma sarbatorilor de iarna putem incerca sa fim mai buni.

"Maini pentru maine", un eveniment caritabil desfasurat pentru copiii de la Centrul de plasament Pinocchio. Toti cei care doresc sa doneze haine, jucarii, bani sau orice alt obiect care ar putea aduce un zambet pe chipul unui copil, sunt asteptati zilnic in Rock'n Regie pana in data de 15 decembrie.

http://www.rocknregie.ro/maini-pentru-maine

Scrisoare catre Mos Craciun

2011-10-17T22:24:00.002+03:00

Draga Mos Craciun,
Te rog iarta-ma ca nu am mai vorbit cu tine in ultimele zile. Sunt foarte trista. A murit bunica. Toata lumea crede ca nu inteleg, toti vorbesc in soapta in jurul meu, cand ma uit in ochii lor imi zambesc si imi spun sa ma duc la joaca, insa eu stiu, nu sunt atat de mica.Ai sa imi spui ca asa se intampla cu oamenii batrani, intr-o zi obosesc atat de mult incat pleaca sa se odihneasca impreuna cu ingerii. Tu ai dreptate, insa bunica nu era batrana, stii? Avea doar 55 de ani....nu, draga Mosule, nu a fost nici bolnava. Ai rabdare sa iti povestesc.
Ziua a inceput ca oricare alta: bunica m-a trezit cu un sarut pe nas, mi-a ciufulit parul, mi-a spus, ca intotdeauna, ca soarele a rasarit demult si ca rade de mine ca sunt inca in pat. M-a dus la baie, ca de obicei eu am plans pentru ca apa era prea rece si ca de obicei ea mi-a amintit de flori si de roua, spre deosebire de mine care ma spal ca pisicile pe ochi, florile in fiecare dimineata fac un adevarat dus rece. De aia sunt asa frumoase. Dupa aceea, am mers la bucatarie unde ma asteptau laptele cald si sandwich-ul facut (am sa iti spun un secret, dar sa nu ii zici lui mama: numai bunica stie sa faca sandwich-uri atat de bune). Am mancat tot si, pentru ca afara incepuse sa ninga, am intrebat-o pe bunica daca nu vrea sa iesim putin la plimbare. Ea a spus ca nu are timp, ca vine nenea Stefan sa o ia cu masina, are putina treaba, insa mi-a promis ca dupa-amiaza, cand se intoarce, daca e destula zapada adunata, vom face impreuna un om de zapada mic de tot.
M-a sarutat pe frunte, mi-a spus sa fiu cuminte, sa nu mai trag papusile de par, sa nu o supar pe mami, si-a luat geanta ei frumoasa care miroase mereu a ciocolata, a portocale si a bomboane si a plecat. Eu mi-am vazut de treburile mele, am schimbat asternuturile la pisoii mici (stii, aia pe care mama a vrut sa ii arunce si nu a lasat-o bunica), am trimis papusile la scoala (la anul merg si eu, mi-a promis bunica un ghiozdan cu ursuleti din aia simpatici cu nasul albastru) si cand am auzit, la pranz, o masina oprind afara in fata casei, am sarit de pe scaun si am alergat spre usa. Acolo era un nene imbracat in albastru, mama plangea, am vrut sa ma duc la el sa il cert ca a facut-o sa planga. Mama insa mi-a spus insa " fii cuminte, vezi ce fac pisoii, mami are putina treaba cu nenea", asa ca am inteles ca e ceva serios, de oameni mari si am ascultat-o. M-am speriat insa, mai vazusem un nenea din asta si cu un an inainte, mai multi neni din astia de fapt, cand l-a lovit o masina pe fratele vecinului nostru.
Am stat foarte multa vreme cu pisoii, aproape pana seara cand a venit si tata. Ne-am asezat toti trei la cina apoi mami si tati mi-au spus ca e timpul sa ma duc sa dorm. Eu nu voiam, bunica inca nu venise, le-am spus ca vreau sa o astept pentru ca mi-a promis ca facem un om mic de zapada. Mama a inceput iar sa planga, tati m-a luat in brate, m-a dus in pat si mi-a spus ca bunica nu poate sa ajunga acasa, insa mi-a transmis ca ma iubeste, ca trebuie sa fiu foarte foarte cuminte, sa ascult de mami si de tati, sa ma rog in fiecare seara asa cum m-a invatat ea, sa mananc mereu tot si de fiecare data cand imi e frica de apa prea rece sa ma gandesc ca am nevoie de ea ca sa ajung la fel de frumoasa ca si florile.
In seara aceea nu am inteles, eram prea suparata pe bunica, nu isi tinuse promisiunea. A doua zi insa, a venit nenea preotul, au venit multi oameni in casa, am vazut lumanarile, florile si mi-am amintit ca asa a fost si cand a murit bunica lui Petrut.
Acum stau cuminte la mine in camera. In sufragerie nu mai sunt asa multi oameni, au mai ramas doar mama si tata si matusa Maria si unchiul Ion. Am iesit mai devreme pe furis afara pe geam si am facut singura un om de zapada mic in curtea din spate.
Chiar daca nimeni nu imi spune nimic, acum stiu ca bunica nu o sa mai vina niciodata acasa. Un nene care mergea si el pe sosea in ziua in care a nins nu a vazut masina in care era bunica mea si a intrat in ea si au murit si bunica si nenea Stefan si inca un nene care mai era cu ei.
Altceva nu inteleg eu, Mos Craciun, poate imi explici tu ca esti batran si stii multe: am auzit-o in seara asta pe mama spunand "astia vor sa il scoata basma curata pe nemernicul ala care a omorat-o pe mama, au zis ca i se putea intampla oricui, ca era soseaua uda, ii tot gasesc scuze, sa vedeti voi ca scapa nepedepsit, ca noi nu avem bani sa dam pe avocati si procese. " Asta eu nu pricep, Mos Craciun. Bunica mi-a spus intotdeauna ca daca fac o prostie trebuie sa stiu sa o recunosc, sa nu fug si sa nu mint si mai ales sa nu ma supar ca sunt pedepsita, pentru ca o merit. Daca am inteles bine ce zicea mama, nenea ala nu vrea sa fie pedepsit si nici altii nu vor sa il pedepseasca. Asta ce inseamna, ca exista prostii mai mari si prostii mai mici si ca pentru unele nu esti pedepsit? Ti-am zis mai devreme de pisoi, mama voia sa ii dea in galeata si bunica i-a spus " nu ti-e asa putin sufletului, sunt si ei niste fiinte, cum sa ii omori". Cand am spart eu vaza adusa din Egipt de tati, nu am mai avut voie o saptamana sa ies din casa. Sa omori pe cineva e o prostie mai mica decat aia facuta de mine si de aceea pe nenea ala nu o sa il certe mamica lui si nu o sa il pedepseasca?
Asta te rog sa imi explici, ca nu inteleg deloc.

Cu drag, prietena ta Anca

P.S. Anul asta nu vreau sa imi aduci jucarii. Vreau doar sa te rog sa treci pe la ingeri sa ii intrebi ce face bunica si sa ii transmiti ca o iubesc foarte mult si dupa aia sa treci pe la nenea ala cu masina si sa ii spui ca eu nu sunt suparata pe el, ma gandesc ca poate are si el o fetita mica si fetita era bolnava si de aia se grabea asa tare (am vazut eu la tati cand am facut temperatura mare ca o tot ruga pe tanti aia de la Salvare sa mearga mai repede), insa bunica sigur s-a suparat rau de tot, pentru ca din cauza lui nu si-a putut tine promisiunea fata de mine. Tot ea mi-a zis odata ca niciodata nu trebuie sa promiti ceva daca nu esti sigur ca te poti tine de cuvant.

Plagiat din viata

2011-09-29T18:48:00.000+03:00

Disclaimer:
Aceasta postare este o fictiune. Orice asemanare cu persoane, locuri si intamplari reale este pur intamplatoare.

De obicei visele pe care vi le "vand" apar pur si simplu. O raza de soare, un nor cu forma ciudata, un zambet sau o lacrima, o strada, oameni, intamplari, toate pot naste vise. Nu am stat niciodata sa caut si nu m-am intrebat niciodata cum si ce voi scrie. Uneori, nu este nimic de spus. Alteori, se intampla atat de multe lucruri in jurul meu incat nu ajung cuvintele. La inceput, am vrut sa povestesc despre un loc care nu mai exista. Apoi, mi-am dat seama ca locul acela este peste tot. Mai rau sau mai bine, incerc sa va fac sa zambiti, sa va intristati, sa va ganditi la voi, la cei din jur, la ce ati putea face ca lumea in care traim sa fie putin mai senina, putin mai buna, putin mai calda.
De unde ma inspir? Din viata, prietene care azi ai aruncat cu noroi in fabrica mea de vise fara sa stii nimic despre ceea ce sunt si de unde vin ele. Plagiez prostia, limitarea, ridicolul, inconstienta, tristetile si bucuriile, lucrurile frumoase si cele mai putin frumoase pe care le vad, citesc sau aud zilnic. Iata, acum te plagiez pe tine, copiez si redau cu propriile mele cuvinte felul in care esti tu. Ai devenit o bucatica din fabrica de vise. Sper ca esti de acord ca postarea asta nu am copiat-o de nicaieri si singurul "loc" din care m-am "inspirat" ca sa o scriu a fost viata.

Ecouri

2011-09-23T13:17:00.002+03:00

Se cauta urgent multi donatori de sange, orice grupa, pentru mama cuiva din Timisoara, internata in Bucuresti, unde nu cunoaste pe nimeni care sa o ajute. Cei apti pentru asa ceva pot merge incepand de luni direct la la Spitalul Floreasca, acolo unde se afla internata persoana care are nevoie de ajutor. Sunt necesari minim 10-12 donatori.

Beneficiar: PURGHE DOINA
Grupa de sange: AB4
Sectia: Ortopedie
Salon: 341
Medic: dr.Angheluta
Detalii la telefon: 0743456225

Haideti. Stiu ca puteti.

Epilog (marti, 27 septembrie)
Multumesc tuturor celor care au ajutat. Datorita voua, doamna Purghe a putut fi operata.

Opensource

2011-09-20T21:35:00.001+03:00

Dedicatie:
prietenului, mentorului, profesorului si celui mai aprig si obiectiv critic al meu, Oilen

Motto: "Yes, I am a criminal. My crime is that of curiosity. My crime is that of judging people by what they say and think, not what they look like. My crime is that of outsmarting you, something that you will never forgive me for." - +++The Mentor+++

Din ce in ce mai des vad folosindu-se in presa romaneasca cuvantul "hacker" pentru a defini o mana de pusti cu oarece cunostinte in domeniul IT, pasionati de crack-uit softulete, spart parole de messenger si "injectat" cod prin diverse site-uri, portaluri si aplicatii web insuficient sau deloc protejate. Desi de nenumarate ori s-a explicat care este diferenta dintre un cracker(lamer) si un hacker, eroarea persista. Din cauza ei, "nobila casa" a celor care cred in libertatea informatiei este frecvent tavalita prin noroi.
Potrivit dictionarului realizat de site-ul Geek.com, un cracker este un individ rau intentionat, care "sparge" si/sau reproduce fara a avea dreptul codul sursa al produselor software, "sparge" retele pentru a produce daune, fura informatii in scopul folosirii lor in scopuri mai putin "ortodoxe", sau pur si simplu modifica date din simpla dorinta de a cauza dureri de cap administratorilor de sistem. Hackerii considera ca un cracker este un fel de subspecie mai putin evoluata, mai putin educata, mai putin inteligenta si cu mult mai putine cunostinte in domeniul IT.
Pe de alta parte, un hacker este acea persoana care incearca sa inteleaga cum functioneaza computerele, telefoanele, sistemele informatice si sistemele de comunicatie, din simpla dorinta de a detine respectiva informatie, din pasiunea de a sti. Principalele calitati pe care trebuie sa le ai pentru a aspira la titlul de hacker sunt inteligenta, imaginatia si curiozitatea.
Chiar daca uneori hackerii mai sparg cate un sistem, nu o fac pentru a cauza probleme, ci pur si simplu ca sa vada daca o pot face. De obicei, "pasii" unui hacker pe internet sunt la fel de "vizibili" ca pasii unui intreg trib de indieni prin preerie. Daca doreste sa isi faca cunoscuta prezenta, in nici un caz nu se apuca sa fure sau sa distruga. Pentru un hacker e mult mai simplu.
Sa zicem ca detii o companie si respectiva companie are un computer conectat la internet, in care se afla stocate toate informatiile confidentiale legate de clienti . Intr-o dimineata, Ionel Popescu, vecinul tau de la etajul 3, se trezeste cu o idee sclipindu-i voioasa prin neuroni: ce-ar fi sa incerc sa sparg sistemul lu' vecinu' de la 4. Pentru ca Ionel Popescu si-a tocit mintea si coatele niste ani invatand programare, retele si alte chestii "smechere", operatiunea reuseste cu succes. Dupa ce isi ofera, in semn de auto-pretuire, inca o stacana de cafea, te suna si iti zice: "amice, vezi ca ai niste brese de securitate acolo, acolo si acolo, tocmai ti-am intrat in sistem, pune mana si rezolva problema ca altu' s-ar putea sa nu fie asa dragut ca mine si daca intra iti face curechi murati prin calculator". Tu ii multumesti frumos, chemi administratorul de sistem...si ce urmeaza nu face obiectul acestei postari pentru ca nu imi place sa scriu despre filme cu multe topoare si mult sange.
In situatii extreme, l-ai suparat foarte tare pe Ionel Popescu, caz in care in locul site-ului companiei tale vei gasi o singura pagina, de obicei mare si neagra (cam ca gaura aia despre care scriam acum cateva luni) in care iti va povesti cu duhul blandetii cine este si cum l-ai calcat pe coada de ti-a dat jos frumusete de "casuta virtuala". Cum au facut baietii aia care au inlocuit site-ul nu stiu carei institutii franceze cu steagul Romaniei, ca sa protesteze pentru ca un oarecare prezentator de emisiuni de la ei a facut misto de noi.
Cam asta este, in mare un hacker: un om care vrea sa stie, care e curios precum o pisica, un om pentru care scopul este cunoasterea, nu distrugerea. Mai sunt cei care considera ca informatia trebuie sa circule libera si ca anumite produse si servicii nu ar trebui sa fie taxate, pentru ca nu asa au fost gandite de catre inventatorii lor. Motto-ul lor este "cunoasterea apartine omenirii" si pornesc de la premisa ca Graham Bell, de pilda, nu si-a vandut inventia, a pus-o in slujba societatii inca de la inceput, prin urmare ea apartine intregii omeniri, nu unui grup de companii, ergo serviciile de telefonie ar trebui sa fie gratuite pentru toti. Tot ei sunt si cei care au inventat conceptul de opensource: creearea, de catre o persoana sau un grup, a unor anumite produse finite, permitand apoi utilizatorilor sa actioneze liber asupra procesului de productie sau dezvoltare. Termenul nu se aplica doar in IT, ci si in educatie, medicina si altele. Ar mai fi multe de spus despre hackeri, de pilda ce sunt "White Hats" si "Black Hats", insa ma voi opri aici, deocamdata.
Ca o gluma, iata cateva dintre lucrurile pe care hackerii le detesta:
- sistemele IBM,
- strumfii, ursuletii Ewoke si orice alta specie de vietuitoare sau obiect despre care se poate spune "vaaai, ce dulce/dragut este" (stiti voi despre ce e vorba...),
- birocratia,
- prostia,
- muzica ce poate fi folosita doar ca zgomot de fond,
- programele de televiziune (cu exceptia seriei Star Trek, desenelor animate, filmelor vechi si "Familia Simpson"),
- cravatele si in general tinutele de birou,
- minciuna si fatarnicia,
- incompetenta,
- plictiseala,
- COBOL, BASIC,
- interfetele grafice cu meniuri de tip consola,
- orice are legatura cu Microsoft.

Iar in final, un text care definteste exact ce este si ce vrea un hacker si pe care ar trebui sa il cunoasca orice persoana care spune ca este sau doreste sa devina hacker: The Hacker Manifesto

Tardive

2011-09-19T21:55:00.000+03:00

Nu cred ca exista vreo persoana care sa nu doreasca sa se intoarca in timp, sa schimbe ceva, sa stearga cuvinte, sa aduca un zambet in loc de o lacrima. Ne pierdem multe ore din viata intrebandu-ne: "cum ar fi fost daca". Apoi, ne pierdem multe alte ore regretand ca ne-am pierdut vremea sa regretam.
Am invatat, acum cativa ani, ca intotdeauna trebuie sa spui "te iubesc", cat mai des, celor apropiati sufletului tau. Am invatat ca singura durere care nu se sterge niciodata din suflet este cea de a fi prea tarziu pentru "iarta-ma". Am invatat sa nu imi mai pierd vremea regretand lucrurile facute sau nefacute, spuse sau nespuse, ci sa incerc sa repar cat mai repede acolo unde se mai poate repara, atata timp cat se mai poate repara.

Azi, am invatat inca o lectie: niciodata sa nu astepti prea mult pentru a face un lucru, crezand ca vei putea oricand sa il faci. La un moment dat, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Azi, regret toti anii in care am locuit la 20 de minute distanta de Laptaria lui Enache si totusi nu mi-am facut niciodata timp sa merg sa il ascult live pe Johnny Raducanu.

Virtual vs real

2011-09-02T16:16:00.000+03:00

Din ce in ce mai multi oameni au devenit dependenti de internet. Nu de stiri, nu de informatia pe care o poti gasi "sapand" www-ul, pur si simplu de internet. Chat. Forumuri. Messenger. Jocuri. Ore pierdute in fata pc-ului doar ca sa stai de vorba cu persoane pe care in 99% din cazuri nici macar nu le cunosti. Ore petrecute hranind animale virtuale, purtand campanii virtuale, cucerind sau distrugand orase virtuale. Nervi si isterii pentru ca un oarecare, fara chip, fara nume, a zis ceva despre tine pe nu stiu ce forum. Incercari de a intra in viata "fostilor" si "fostelor" urmarindu-le mail-urile, discutiile pe facebook, vanandu-i cu diverse softulete care verifica daca sunt sau nu online (asta deja intra in domeniul patologicului).
Cum stii ca esti dependent de internet?

Cand primul lucru pe care il faci dimineata cand te trezesti sau seara cand ajungi acasa e sa deschizi calculatorul desi nu ai nimic de lucrat la el,
cand te intereseaza pana la insomnie si/sau depresie ce a comentat X sau Y la postarea ta pe forum, blog, "perete", in conditiile in care nu v-ati intalnit vreodata si nu sunteti prieteni in viata reala,
cand ai in lista de messenger zeci de persoane din care eventual cunosti maxim 10 si vorbesti cu maxim 3,
cand discutiile tale din viata reala se invart in jurul jocurilor online, arhivelor de chat si "peretilor" altora
cand stai pe "invisible" si te superi ca nimeni nu vorbeste cu tine,
cand postezi pana la disperare pe facebook si iti petreci urmatoarele ore dand refresh-uri sa vezi cate like-uri ai adunat,
cand "ciripesti" (tweet) despre prajitura pe care ai mancat-o azi dimineata, rochia cu care te vei imbraca maine la servici si piatra care ti-a intrat in pantof cand te intorceai acasa,
cand te certi pe forumuri cu diversi necunoscuti si iti aduci nervii in viata reala,
cand renunti sa mai iesi din casa pentru ca ai "raid" la ora fixa pe vreunul din jocurile atat de la moda si atat de mancatoare de timp,
cand stai in club/bar/parc si iti petreci timpul butonand telefonul ca sa pui cine stie ce aiureala pe FB, care ar putea astepta si pana ajungi acasa,

inseamna ca deja ai ajuns prea departe.
Fa curat in listele de prieteni, pastreaza numai oamenii pe care intr-adevar ii cunosti.
Desfiinteaza-ti conturile de pe 'spe miile de retele sociale si forumuri, pastreaza unul singur, cat sa fii in contact cu lumea insa fara sa necesite 3 ore numai sa iti verifici fiecare cont. Alege-l pe cel unde ai cei mai multi prieteni reali.
Limiteaza timpul de jucat diverse la maxim jumatate de ora pe zi. Este de ajuns pentru a construi/darama/planta/hrani/trimite trupe etc.
Nu mai deschide calculatorul daca nu ai nimic de facut la el. Petrece-ti timpul liber alaturi de familie, prieteni, oameni pe care ii cunosti.
Sau nu face toate astea, insa nu te intreba de ce singurii oameni cu care stai de vorba intr-o zi sunt cei fara chip, fara nume, prieteni virtuali intr-o lume virtuala.
Tine cont de un lucru: le pasa de tine doar celor care te cunosc in realitate. Restul sunt persoane cu care, poate, ai vorbit o data sau de doua ori, care, probabil, te-au sters demult din "viata" lor virtuala si care nu isi vor mai aminti cine esti cand le vei apela, pentru ca nu toata lumea isi "umple" listele de prieteni si memoria cu necunoscuti intalniti candva pe vreo retea sociala.

5 minute

2011-08-23T01:52:00.000+03:00

Mai tineti minte? Duminica era o zi speciala. In primul rand, clopotelul dormea cuminte la locul lui in cancelarie iar temele erau facute de sambata seara. In al doilea rand, programul la televizor incepea dimineata si tinea pana la 9 sau 10 seara. E adevarat, nu prea erau multe de vazut. Totusi, prin mixtura de "vizita de lucru-obiectivele cincinale-cantarea romaniei-alta vizita de lucru-cuvantarea de la congresul 'spemiidouasute", mai scapau si lucruri frumoase. Mai un "Pistruiatul", mai o "Arabella" si, la ora 14, desene animate. Cand se auzea jingle-ul, pe la geamuri apareau capete de parinti -"hai sus ca incep desenele"- strada se golea de copii si, pentru 5 minute, prichindei, parinti si bunici la un loc paseau in lumea colorata si plina de haz a personajelor Disney. Doar 5 minute, insa cat de lungi pareau. Pana si la Serbarile Marii de la Costinesti, in plina vara, cu marea, nisipul si soarele alaturi, oamenii se adunau cu mic cu mare in holul de la etajul I al hotelului Forum, la televizor (la ora aia nu erau televizoare in camere, de fapt nu erau deloc decat in hotelurile "de fite" ale vremii) ca sa se uite la Gala Desenului Animat. A fost chiar o duminica in care o anume prichinduta lipsita complet de spirit tovarasesco-pionieristic era sa bage in belele multe persoane. Se facuse ora 14, desenele nu mai incepeau, "cel mai iubit fiu" vorbea si vorbea si dadea din maini ca dupa muste si nu mai termina, asa ca sus-numitul personaj a pornit-o trop-trop pe scarile hotelului inspre parter, bombanind in gura mare sa auda intreg staff-ul de partid: "m-am plictisit, tot ala si tot ala, vreau desene".
Ma intreb cateodata daca astazi copiii mai "simt" cu aceeasi bucurie ziua de duminica. Spre deosebire de noi, weekendul lor incepe acum de vineri dupa-amiaza. Au doua zile si jumatate in care se pot bucura de libertatea provizorie a vacantei celei mici de la final de saptamana. Pleaca la munte, la mare, in excursii, se duc la Mall sa vada filme, isi pierd vremea pe la KFC si McDonalds. Probabil se bucura si ei, insa niciodata nu vor trai senzatia ca sunt niste zile speciale, pentru ca nu au de unde sti cum este sa nu te poti uita la desene animate decat duminica la pranz, pentru 5 minute.
Multumesc, Viorica Bucur, pentru toate minutele speciale pe care mi le-ai daruit. Azi, impreuna cu tine, a murit ultima bucatica din copilaria mea. Uneori, ma simt de parca de atunci si pana azi nu au trecut decat 5 minute.

P.S. La multi ani, Buni, oriunde ai fi...

Ziarul de mâine

2011-06-10T18:55:00.000+03:00

Când ceva începe, nu ştii niciodată cum se va termina. Locul în care credeai că vei sta doar câteva zile devine "acasă". Oameni care îţi erau complet necunoscuţi ieri devin cei care îţi schimba radical viaţa. Prieteni pe care credeai că îi vei întâlni doar când şi când la o bere îţi devin familie. Aventura de o noapte pe care erai convins că o vei uita a doua zi devine marea ta poveste de dragoste. Lucrurile pe care le credeai fără final ajung brusc la capăt.
Încercăm mereu să ne închipuim cea mai importantă zi din viaţa noastră. Absolvirea, căsătoria, naşterea primului copil. Toate sunt "cea mai importantă zi din viaţă mea".
Te trezeşti dimineaţa. Ştii exact ce ai de făcut, unde ai de mers, cu cine trebuie să te întâlneşti, ce trebuie să spui. Îţi faci griji pentru viitor.
Din momentul în care devenim conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne petrecem viaţa planificând viitorul, încercând să îl vedem, să îl intuimi. Ne închipuim că ştiind totul putem elimina blocajele, piedicile, lacrimile, durerile. Viitorul însă se schimbă mereu. La fiecare pas pe care îl facem, la fiecare alegere, chiar şi una care pare insignifiantă, la fiecare cuvânt rostit, viitorul se schimbă. Este locul unde se ascund cele mai adânci temeri ale noastre şi cele mai dragi vise, iar atunci când "mâine" devine "azi" descoperim că aproape niciodată nu este aşa cum ne-am imaginat.
Nu ştii niciodată care este cea mai importantă zi din viaţa ta decât atunci când deja o trăieşti. Poate fi orice. Un zâmbet. Un cuvânt. O alegere. O persoană.
Singura metodă de a înfrunta viitorul fără să îţi fie teamă este să realizezi că viaţa se întâmplă acum. Fă planuri. Stabileşte-ţi scopuri. Încearcă să le atingi. Însă din când în când aminteşte-ţi să te opreşti şi să priveşti în jur. E posibil ca azi să fie cea mai importantă zi din viaţa ta.

Când nu mai eşti copil

2011-05-15T15:32:00.000+03:00

Când eşti mic, cele mai mari probleme pe care le ai sunt ce vei primi cadou de ziua ta, dacă vei fi lăsat să mănânci prăjituri la micul dejun, dacă vei merge în vacanţă la bunici sau la mare. Eşti convins că adulţii fac mereu ce au chef, când au chef. Ca adult, nu mai există permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună mereu ce să faci, eşti liber să ieşi oriunde, să te întâlneşti cu oricine, să îţi cumperi ce vrei, să mergi în vacanţă unde vrei, să mănânci ce vrei, să dormi cât vrei.

Când creşti, descoperi că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi. Adulţii trebuie să fie în anumite locuri, să facă anumite lucruri, să câştige bani, să plătească facturi, să respecte anumite reguli. Cea mai înfricoşătoare parte a responsabilităţii este aceea în care faci o greşeală şi totul scapă de sub control. Când erai mic şi greşeai, cel mai rău lucru ce ţi se putea întâmpla era să fii pedepsit. Ca adult, o greşeală poate schimba viaţa ta, a altora, poate distruge într-o singură secundă tot ce ai clădit în ani de muncă. Nimeni nu îţi spune, atunci când eşti mic, faptul că un adult nu poate face chiar ce doreşte, când doreşte, cum doreşte. Nimeni nu îţi spune că vei avea de luat decizii mai grele decât dacă să te joci cu maşinuţele sau să ieşi afară cu bicicleta. Nimeni nu îţi spune că trebuie să înveţi să îţi asumi cuvintele rostite, acţiunile, chiar şi gândurile câteodată. E adevărat, nu mai eşti condiţionat de părinţi să faci diverse lucruri. Nu îţi mai spune nimeni "mănâncă, învaţă, trezeşte-te, spală-te pe dinţi, fă curat în cameră, nu ai voie să stai afară decât până la ora x, nu ai voie în club, etc, etc, etc." Descoperi însă că, dacă atunci când erai mic puteai să spui "nu am chef " fără că asta să îţi cauzeze prea multe probleme, acum nu o mai poţi face.

Erai mic. Acum eşti adult. Nu ştii când s-a întâmplat asta şi nu ştii nici cum să opreşti procesul. Tot ce poţi face este ca, din când în când, să îţi reaminteşti cum e să fii copil. Asta este singura parte bună în a fi adult. Îţi poţi permite, câteodată, să faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Trebuie doar să ştii să găseşti un echilibru, pentru că altfel totul o ia razna în jurul tău şi te vei trezi într-o zi că te-ai jucat mult prea mult de-a viaţa.
Este într-adevăr foarte bine să nu mai existe permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună ce să faci, atâta vreme cât eşti conştient de faptul că toate lucrurile au o limită şi că în 80% din timpul tău eşti obligat să ţii cont de responsabilităţile care vin la pachet cu independenţa.

SMS pentru o viaţă

2011-05-12T02:11:00.000+03:00

Teodor.
13 ani.
Susţine recitaluri de chitară, pictează, joacă fotbal într-o echipă performantă, merge pe role, primeşte, anual, distincţii naţionale pentru participarea la diverse concursuri de matematică, limba romană şi engleză. Până în noiembrie 2010, povestea lui era cea a unui copil talentat, harnic, iubit de toţi cei din jur.
Acum, Teodor are nevoie de o operaţie care costă în jur de 9000E, pentru a fi din nou un copil sănătos. Detalii, aici
Nu uitaţi că şi voi puteţi ajuta.
Dacă nu aveţi posibilitatea să donaţi 2E trimiţând un sms la numarul 848, atunci măcar puteţi fi ecou.

P.S. Cu ocazia asta, vă reamintesc de Ioana Maria, fetiţa care încă aşteaptă să primească o mânuţă. Datorită campaniei începute în data de 1.03.2010, s-au strâns până acum 21.406 euro din cei 185.000 de care are nevoie pentru tratament şi o proteză bionică.

Pentru ea puteţi dona astfel:

prin telefon
* 0900 900 545 pentru 5 euro
* 0900 900 547 pentru 10 euro
Numere valabile in reteaua Romtelecom

in cont
Cont Volksbank (EUR):
RO15 VBBU 2511 UN47 4092 1101
Sucursala Unirea Bucuresti Cont Volksbank (USD):
RO44 VBBU 2511 UN47 4092 3101
Sucursala Unirea Bucuresti
Cont Volksbank (RON):
RO77 VBBU 2511 UN47 4092 2701
Sucursala Unirea Bucuresti
CODUL SWIFT
VBBUROBU
Beneficiar cont: Mihai Iulian - tatal Ioanei
identificat cu Ci seria IF numarul 117577
CNP 1781003090082

Respect

2011-05-09T13:27:00.002+03:00

Am cunoscut în ultimele săptămâni străini care sunt convinşi că în limba romană se spune "vb", "dimi", "frumu", "cioco", "keama", "dintzi", "miam luat". Aşa au învăţat ei de la persoanele din jur. Oamenii chiar nu au nici o vină că vorbesc româneşte agramat şi piţipongistic, că sunt convinşi că muzica populară românească înseamnă diverse salamuri şi acm-uri, că portul popular românesc înseamnă multe fuste colorate puse una peste alta, că Dracula şi Vlad Ţepeş sunt una şi aceeaşi persoană, deşi chiar Bram Stoker a precizat la un moment dat că romanul lui nu are nici o legătură cu realitatea şi că personajul este fictiv. De vină suntem noi. Asta este ceea ce ducem afară şi ceea ce prezentăm celor care ajung aici: manelele, analfabetismul, incultura crasă, lenea, hoţia. A fi analfabet a devenit o onoare. A citi mai mult decât "Click" şi alte publicaţii asemănătoare este jenant şi cei care o fac sunt consideraţi rataţi. Subiectele principale de discuţie sunt divorţul nu-ştiu-cui, custodia nu ştiu cărui copil, botezul plodului unor snobi crescuţi în şatră printre purcei şi alte lighioane. Formatorii de opinie sunt indivizi care abia dacă sunt în stare să enumere mai mult de doi poeţi naţionali şi un domnitor român. Jurnaliştii sunt atât de limitaţi din punct de vedere al culturii generale încât confundă Polul Nord cu Polul Sud, pe Vlad Ţepeş cu Alexandru-Ioan Cuza şi ortopedia cu pediatria. Se fac transmisiuni live de o zi întreagă cu evenimente gen "moni-îşi-recuperează-fetiţa", cu un patos şi o isterie de zici că e cel puţin Al III-lea Război Mondial. Nici măcar transmisiunile şi ştirile din Japonia nu au avut atâta succes. Ca să contribuie din plin la dispariţia a ceea ce a mai rămas din cultura şi educaţia noastră, un domn artist propune să creştem rata celor care nu ştiu să scrie şi să citească, renunţând la subtitrarea filmelor, unicul lucru care îi mai obligă pe români să impună copiilor să înveţe măcar alfabetul. În curând, vom ajunge să organizăm, ca "pretenii" noştri de peste ocean, concursuri naţionale de silabisit şi liceenii vor fi consierati geniali dacă vor fi în stare să spună pe litere un cuvânt mai lung de o silabă. Deja subiectele din teza la română în liceele mai puţin elitiste sunt cam aşa: "formaţi propoziţii cu următoarele cuvinte" sau "corectaţi greşelile gramaticale din următoarele propoziţii", adică lucruri ce în mod normal se fac în clasa a II-a. Pare amuzant ce spun eu aici, însă, dacă insistăm să mergem pe drumul pe care am pornit, în câţiva ani, mai puţin de 10, nu vom mai şti să vorbim corect propria limbă, de citit şi scris nici măcar nu se va mai pune problema decât în cazuri excepţionale. Încet-încet, în loc să evoluăm, ne întoarcem, din punctul ăsta de vedere, la perioada medievală. Va reveni pe piaţa muncii meseria de scrib, oamenii din pătura medie vor merge, ca pe vremuri, la învăţători, preoţi sau poştaşi ca să le citească/scrie vreun act sau scrisoare, vom reîncepe să semnăm punând un X în locul numelui. Limba română, ce va mai rămâne din ea, va fi doar o înşiruire de consoane şi prescurtări, de expresii agramate şi formulări de care i-ar fi ruşine unui puşti de grădiniţă din anii '90. Asta nu este evoluţie, ci involuţie.
Prin urmare, nu mai consideraţi că este distractiv să prescurtati cuvinte şi să uitaţi de cratime, spunând " la mine nu se pune, eu ştiu să vorbesc/scriu corect, deci mi se iartă, îşi dă lumea seama că o fac doar din comoditate". Nu mai promovaţi mizeria şi incultura. Refuzaţi să mai acceptaţi orice lucru care, în loc să ne educe, ne lobotomizeaza şi ne reduce la 0 capacităţile intelectuale. Încercaţi, măcar atunci când staţi de vorbă cu străini, să vorbiţi corect româneşte, să promovaţi valorile şi nu nimicurile. Şi, din când în când, mai puneţi mâna pe câte un roman, o povestire, imposibil din toată literatura autohtonă sau mondială să nu găsiţi măcar un autor care să vă placă. Mă refer, desigur, la ceva mai mult decât Dan Brown. Refuzaţi să mai vedeţi emisiuni care în alte ţări nici măcar la televiziunile locale "săteşti" nu îşi au locul. Spuneţi copiilor voştri şi alte poveşti decât "Winnie ursuleţul", altfel nu vor şti niciodată că au existat Vladimir Colin, Alexandru Mitru, Petre Ispirescu, Ioan Slavici. Atunci când plecaţi în afară sau vă întâlniţi cu străini, nu mai vorbiţi despre ţara voastră ca despre un coş de gunoi şi nu mai permiteţi nici altora să o facă. Amintiţi-vă că suntem priviţi aşa cum dorim să fim. Dacă eu, român plecat afară, spun despre ţara mea că este mizerabilă, atunci aşa va fi tratată, e logic, doar vin de acolo, lumea mă crede pe cuvânt. Vrem să fim respectaţi, însă suntem proprii noştri gropari. Voi aţi putea respecta un om care spune despre el însuşi: "sunt cam prost, cam manelist, cam murdar, hoţ, incult, leneş, beţiv, casa mea este la fel ca WC-ul public, iar idealul meu este să văd nu doar capra, ci întreaga familie a vecinului la 2 metri sub pământ"? Ca să putem fi respectaţi de alţii, trebuie să ne respectăm în primul rând noi înşine. Ca oameni, ca popor, ca locuitori ai planetei Pământ. Iar atunci când nu sunteţi convinşi că putem realiza cel puţin la fel de multe lucruri ca orice alt cetăţean al oricărei alte ţări de prim rang din lumea asta, ascultaţi piesa "Mesaj pentru Europa".

Jocul

2011-05-02T14:46:00.002+03:00

Dintre toate soiurile de dependenţă existente, cea mai devastatoare, la fel de periculoasă şi destructivă ca dependenţa de droguri, mi se pare dependenţa de jocurile pe calculator, în special MMORPG. Începi ca orice user, îţi faci un cont, creezi un personaj. Începi să socializezi cu ceilalţi jucători, legi şi dezlegi prietenii, lansezi atacuri, cucereşti castele, planete, insule, faci alianţe, creşti armate. Înainte să îţi dai seama, dacă nu ştii unde să te opreşti, eşti prins într-o lume care nu există. Jocul a devenit, pentru tine, real, iar dependenţa ta nu are legătură cu numărul de ore jucate, ci cu modul în care relaţionezi cu jocul. Te superi pentru lucruri întâmplate acolo, în matrice. Îţi faci probleme pentru fiecare lucru spus sau nespus de partenerii de joc. Nu mai dormi noaptea de grija armatelor tale plecate să distrugă alte armate. Starea ta de spirit este în directă legătură cu victoriile sau înfrângerile din lumea virtuală. Nu mai vorbeşti decât despre asta, nu te mai interesează decât asta. Nu mai eşti fiinţă umană raţională, ci un personaj care nu există, într-o lume care nu există. Creierul tău nu mai ştie să facă diferenţa dintre biţi şi realitate. Eşti doar o prelungire a calculatorului, chiar şi atunci când nu te afli în joc. Şi, desigur, ca în cazul oricărei alte dependenţe, nu vrei să recunoşti. Negarea. Primul semn că eşti dependent. Nu mai ai prieteni. Nimeni nu îţi mai vorbeşte, în afară de personajele tale din joc. Toţi te privesc, în cel mai bun caz, cu milă. Trăieşti printre fantome, la fel de palid şi de tăcut că ele.
Dacă te recunoşti în oricare 4 din cele 11 puncte de mai jos

-primul tău gând dimineaţa la trezire sau seara înainte de a închide ochii este: "ar trebui să mai cresc armata/personajul" sau "ar trebui să mai aducem nişte oameni în alianţă" sau "oare de ce X s-a supărat pe mine că nu i-am trimis mai multe resurse când nici eu nu am"
-eşti morocănos întreaga zi pentru că cine ştie ce raid nu a ieşit aşa cum doreai tu
- te interesează mai mult părerea despre tine a partenerilor de ghildă decât a oamenilor reali din jurul tău
- nu mai vorbeşti despre aproape nimic altceva decât despre joc
-începi să îţi consumi banii cumpărând tot felul de patch-uri şi tool-uri şi arme extraordinare care nu există decât în cyber sbace.
-primul lucru pe care îl faci când deschizi calculatorul este să intri în joc
-singurii oameni cu care vorbeşti mai mult de 10 minute într-o zi sunt ceilalţi jucători
-ţi-ai schimbat stilul de viaţă ca să poţi să te joci (ore de somn, ore de masă, etc)
- începi diverse acţiuni în joc chiar atunci când poate nu ai foarte mult chef de ele, numai din "obligaţie" faţă de parteneri, de teamă ca ei să nu te ostracizeze
-îţi neglijezi familia, partenerul de viaţă, prietenii, colegii pentru că ai de făcut cine ştie ce chestie în joc
- îţi stabileşti programul zilnic în funcţie de activităţile din joc, în aşa fel încât să nu cumva să pierzi vreun atac, vreo "şedinţa de lucru", vreo activitate "importantă" în alianţa sau ghilda din care faci parte

chiar dacă nu joci decât 2-3 ore din 24, eşti dependent.
E timpul să te opreşti.
Dacă nu poţi să te opreşti singur, atunci cere ajutor.
Singurul joc pe care îl joci aici este cel cu propria ta minte şi vei pierde.
Aminteşte-ţi un lucru: Richard Garriott este un geniu care a putut să facă diferenţa dintre lumile creeate şi viaţa reală. Creierul lui oricum funcţionează altfel. Tu eşti doar un om normal. Creierul tău îţi va spune într-o zi: "îmi pare bine că ne-am cunoscut, eu mă mut definitiv în joc".

Goagal frendli (sic!)

2011-04-14T03:07:00.004+03:00

De când am început blogul, nu am fost niciodată curioasă să aflu cum ajunge lumea la el. Stiind ca 90% din cei care se mai rătăcesc printre postările mele sunt oameni care vin la punct ochit, ştiind că nu sunt nici mare blogger nici mare scriitor, ci doar un om care înşiră cuvinte alandala pe o pagină virtuală, partea de SEO şi de ranking chiar nu mă interesează. Dorm foarte liniştită noaptea fără să ştiu dacă am 3 cititori în plus sau în minus, îmi ajung cei care sunt şi îmi sunt dragi şi profit de ocazia asta să le mulţumesc pentru răbdarea de a citi ce scriu eu.
Mulţumesc.
Săptămâna care a trecut însă, m-am gândit să mă uit puţin peste rapoartele prietenului nostru Google şi mi-a părut foarte rău că nu am mai făcut-o până acum. Cine ştie câte minunăţii am pierdut în cei aproape 4 ani de existenţă online.
Să vedem deci cum ajung oamenii în fabrica de vise. Mai pe româneşte, ce cuvinte cheie folosesc.

ce inseamnă o gaura mare in vis - Depinde. Unde era, în asfalt sau în stratul de ozon?
cum se respecta oamenii cu vinzatorii - În care film SF?
ecouri haine - Am să pornesc de la premisa că te refereai la "ecouri rele". Sunt. Sigur. Foloseşte cuvintele cheie guvern+ecouri+media.
era un film horror in care daca stergi un mesaj vei muri - Nu era un film, era trista realitate. Dacă nu mă crezi, şterge mesajele primite de la iubita ta (dacă eşti flăcău, desigur) şi aşteaptă efectul.
faisbuc de fata - Încearcă la o agenţie matrimonială. Zic şi eu...
filme de groaza de 3 ore - Orice miting, grevă, mişcare de protest care are loc într-o zi în care tu ai extrem de mult de alergat prin oraş cu maşina. Le găseşti anunţate în presă de obicei.
frumu frumu dragu dragu - Ok, mă declar învinsă. Ce ai vrut să cauţi de fapt?
gaura neagra de la polul nord - Când o găseşti să anunţi Discovery, ai mari şanse să câştigi un premiu Nobel pentru descoperiri ştiinţifice epocale.
gaura neagra din aprilie 2011- Ai uitat să specifici dacă e vorba de aia din bugetul de stat sau aia din creierele românilor
gaura ozon traseu - Zicea că trece şi pe la noi, dar s-a răzgândit. Mai multe nu ştiu, sună şi tu la PR-ul ei.
stiati ca gauri in ozon - Nu!! Tu ştiai?!?Şi nu ne-ai spus?!?
gaura neagra din ozon - Ok, deja devine redundant şi foarte horror şi nu ştiu dacă să dau vina pe profesorul vostru de geografie din clasa a 5-a sau pe ziariştii care nu au ajuns la ora de geografie niciodată.
ioana munteanu cantece crestina - NU. Deci NU. Serios.
vise deteam boboane la mort - Naşpa. Înseamnă că e cazul să închizi urgent calculatorul şi să te ascunzi sub pat cu un manual de limba română sau măcar un dicţionar.
vise caini vagabonti - Te înţeleg perfect şi eu am acelaşi coşmar, zilnic, doar că nu în timp ce dorm. Mai am unul: analfabetismul.
www.faisbuc.rro - Chiar ai reuşit să găseşti site-ul?
faisbuc filme porno - Mă îndoiesc sincer, cunoscând politica respectivului site care apropos, este Facebook, dar dacă zici tu...
film crocodil in canalizare - Nu e. Cel mult şobolani şi aurolaci. Asta în România. Dacă ai să încerci în engleză, ca să înţeleagă şi Google ce cauţi, probabil ai oarece şanse să găseşti şi filmul.

Non-eco

2011-04-12T23:15:00.001+03:00

Prin anii '70, era la modă să fii hippie. Îţi puneai o floare în păr, trăgeai blugii evazaţi (întotdeauna am fost de părere că primăriile ar fi trebuit să le plătească ceva oamenilor aia pentru contribuţia adusă la măturatul străzilor ) şi plecai în Tibet să te integrezi cu absolutul. Sau cu guru-ul.
În anii '80, reminescenţe ale curentului hippie au devenit modă: consumul excesiv de droguri şi lipsa de identitate sexuală. Tot în acea perioadă au apărut primii hackeri, primele reţele publice, primele calculatoare accesibile consumatorului "casnic", ne-a vizitat cometa Halley, s-a lansat MTV, a fost ucis John Lennon, s-a încercat uciderea Papei Ioan Paul al II-lea şi au avut loc primele mişcări sociale generate de indiferenţa autorităţilor la răspândirea îngrijorătoare a unei boli care mai târziu a fost supra-numită "boală secolului". Teoretic, fiecare secol, a fost marcat printr-un curent social, cultural, muzical, artistic, economic. Chiar şi Evul Mediu. Atunci era la modă arderea pe rug aplicată ca metodă coercitiva. Câteodată mă întreb dacă era chiar aşa o mare greşeală.
Cam ăsta a fost secolul XX , în mare: o combinaţie mai mult sau mai puţin fericită între muzică, ţopăitul printre religii diverse ca până la urmă să descoperi că nu crezi în nimic, bomba nucleară, literatura SF, masacrul de la Columbine, dependenţa de droguri, internet şi telefon mobil şi desigur să nu uităm controversata aselenizare.
Secolul XXI are o singura modă (cel puţin până acum): toată lumea este ecologistă. Probabil în cărţile de istorie de peste 400 de ani primele două decade vor fi numite "verzi" şi nu va fi o aluzie la ceva care se fumează sau se îmbracă. Pur şi simplu, absolut toată lumea trebuie să fie "eco-friendly".

"- Ce faci azi?
- Păi nu ştiu, cred că stau în casă
- Hai să ieşim undeva, poate dăm o fugă până la Sinaia să ne mai răcorim
- Nu că am vândut maşina, am devenit ecologist/ă
- Cum?!?
- Stai două minute să dau drumul la aerul condiţionat, că mor de cald şi îţi explic. "

În secolul XXI, la începutul lui, pasiunea noastră este să salvăm tot ce se poate salva. Căţei. Delfini. Vama Veche. Natura.

"- Iubito, mi-a fost dor de tine
- Oh...
- M-am gândit tot timpul la tine când am fost la conferinţa aia despre salvat copacii.
- Oh...
- Uite, ţi-am adus ceva să vezi cât de dor mi-a fost
- Vaaaiii, ce buchet frumos de flori!! "

Suntem ecologişti. Nu ajungem la acţiuni de ecologizare decât dacă ne-am rătăcit pe acolo sau, în unele cazuri, dacă vrem să impresionam vreo noua cucerire. Nu am plantat niciodată un copac şi în general ni se cam fâlfâie de soarta balenelor, a tigrilor siberieni, a corcoduşilor sălbatici şi a şocâtilor de câmpie. Deschidem televizorul în fiecare seară şi ne indignam când vedem acte care nu cadrează cu modelul nostru eco de gândire. După care ne ducem la frigider şi deschidem o bere. Aruncăm nonşalant hârtiile pe stradă şi nu ne-am apleca nici morţi să adunăm vreun PET pe care cineva, voit sau nu, l-a "scăpat" pe lângă coşul de gunoi. Pledăm pentru soarta copacilor în timp ce aranjăm în vază florile rupte de la locul lor şi condamnate la moarte ca să ne satisfacă nouă un capriciu. Pledăm pentru animale în timp ce ronţăim fericiţi grătarul duminical de la marginea oraşului şi tot atunci pledăm pentru diminuarea poluării, că e weekend şi merge o discuţie semi'telectuala. Pledăm pentru apararea drepturilor animalelor fără rasă si fără stăpân mângâind afectuos dulăul personal posesor de arbore genealogic mai stufos decât al Casei Regale. Vorbim, din spatele unui monitor care consumă curent, despre efectul de seră, reducerea consumului şi dezastrele provocate de inconştienţa umană.
Suntem ecologişti: în loc să mergem cu maşina alegem să mergem pe jos şi pe chestia asta nu pierdem niciodată ocazia să ne lăudăm.
Dragii mei prieteni "eco", hai să vedem cât de "friendly" sunteţi: renunţaţi la tv, la maşina de spălat, la frigider, la curentul electric, la blender, la apa curentă, la calculator, la telefonul mobil, la fierul de călcat, la deodorante şi parfumuri, la săpun făcut din altceva decât leşie, la tot mobilierul din lemn pe care îl aveţi în casă, la absolut orice obiect de îmbrăcăminte sau accesoriu făcut din lâna, piele, bumbac, renunţaţi, doamnelor, să mai cereţi flori şi renunţaţi, domnilor, să le mai cumpăraţi, mergeţi în fiecare vară să prestaţi muncă de voluntariat la "pieptănat" nisipul, salvat steluţe de mare, pupat în bot delfini, nu mai ucideţi ţânţarii, sunt fiinţe vii, fac parte din ecosistem, lăsaţi în pace şobolanii, gândacii, păianjenii, renunţaţi la apartamentele voastre confortabile de la bloc şi plecaţi să trăiţi în sânul naturii, nu mai mâncaţi carne, de fapt nu mai mâncaţi nimic din ce este viu, treceţi pe pastă din aceea pe care o papă cosmonauţii .
Atunci am să vă cred şi am să mă plec cu respect în faţă voastră. Eu recunosc cinstit ca nu aş avea nervi să fac aşa ceva. Prefer să plantez copăcei, să strâng gunoaie, să ridic sticlele lăsate de alţii pe bănci ca sa le duc la coşul de gunoi, să salvez când pot un animăluţ, să fac un gest de curtoazie de Ziua Pământului, pentru îmi place atmosfera, non-eco dar foarte "friendly", care se creează la evenimente de genul acesta, nu pentru aş crede cu adevărat că foloseşte la ceva. Atâta vreme cât nu o fac 6 miliarde de oameni în acelaşi timp şi nu o oră, ci vreo două săptămâni minim pe an, chiar nu are efect şi nici nu sensibilizează pe nimeni. Apropos de asta, cel mai tare mă amuză diversele televiziuni care transmit live cum toată lumea stinge lumina şi se declară total de acord cu acest gest.
"- Noi suntem televiziunea x şi va anunţăm live ca susţinem din tot sufletul Ziua Pământului" .
Mulţumim că ne anunţaţi live, dar se presupune că noi am oprit orice consumă curent, timp de o oră, deci nu avem cum să vă vedem, iar voi, ca susţinători declaraţi ai evenimentului, se presupune că nu emiteţi timp de o oră decât dacă aţi descoperit vreo metodă SF să o faceţi fără să folosiţi deloc curent electric.
Acesta fiind zise, eu mă declar complet non-eco. De fapt, singura mea legătură cu "sindromul eco" este că îmi place culoarea verde.

Poveste din cartierul virtual

2011-04-07T12:21:00.002+03:00

Cândva ne plăceau copacii înfloriţi. Îi aşteptam în fiecare primăvară. Alergam prin parcuri să îi vedem, să îi atingem. Scuturam crengile, ca să plouă cu roz şi alb, râdeam soarelui şi albinelor. Azi, ne plac la fel de mult copacii înfloriţi. Avem sute de poze cu ei. Dacă nu avem noi, au alţii. Alergăm către monitorul calculatorului ca să îi vedem. Marcăm cu un "like" ploile virtuale de flori şi plecăm în grădina virtuală ca să plantăm şi noi câţiva zarzări, care nu ştiu să îşi scuture crengile dar au avantajul de a creşte instant.

Cândva, dacă eram trişti, ne căutam cei câţiva prieteni ca să le vorbim, să îi privim, să simţim căldura unui glas, a unei atingeri. Azi facem la fel. Glasul e cam metalic, iar căldura nu mai vine decât de la unitatea pc-ului, însă ne putem lăuda cu sute de prieteni pe care nu i-am privit niciodată în ochi.

Cândva, dacă ne despărţeam, stăteam două zile în casă furioşi sau trişti sau beţi (în funcţie de caracter, sex şi preferinţe) apoi plecam hai-hui să ne căutăm prietenii. La un moment dat, cineva întreba "dar unde e ea/el, nu vine?" şi acela era momentul când toată lumea afla, dintr-un oftat, că suntem din nou listaţi pe bursa relaţiilor. Putea totuşi să dureze zile întregi sau chiar săptămâni până când altcineva în afară de cel mai bun prieten îşi dădea seama. Azi ne despărţim la fel şi stăm furioşi, trişti sau beţi, însă află toată lumea imediat. Despărţirile se întâmplă din două click-uri: unul ca să deselectam "in a relationship" şi altul ca să marcăm "single". Simplu. "Ce are y de e supărat/a? - Păi nu ai văzut că şi-a schimbat statusul? -Nu ştiam, când s-au despărţit? -O, de mult, de vreo 2 ore".

Cândva, plecam în vacanţă sau concediu pe furiş, nu ştiau decât cei care ne însoţeau. Ne întorceam arşi de soare şi de vânt, veseli, cu un munte de amintiri, aşteptam cu inima bătând să vedem pozele. Ne întâlneam la terase, căram după noi albumele, poveştile. Şi azi plecăm în concediu. Dacă nu plecăm noi, pleacă alţii şi nu trebuie să aşteptăm câteva săptămâni ca să vedem pe unde au fost. Din toate definiţiile virtualului, iat-o pe cea care mie mi se pare perfectă: "un concediu pe feisbuc; te duce unde vrei, doar să găseşti persoana cu pozele potrivite şi e gratis". Chiar aşa. De ce să ne mai chinuim noi, când sunt alţii care văd în locul nostru. Mai trist va fi când nimeni nu va mai vrea să vadă, pentru că totul e pe internet. Da, numai pe internet.

Cândva, ne bucuram din suflet când, de ziua noastră, eram sunaţi sau ni se bătea la uşă şi descopeream că avem mulţi prieteni care ne spun "la mulţi ani". Şi azi avem mulţi prieteni care o fac. Nu ne mai simţim la fel de bine şi nu mai e aceeaşi bucurie adusă de "şi-a amintit, m-a sunat, a venit la mine". Nu contează. Avem mulţi prieteni. Inclusiv boţii impersonali care trimit mesaje preformatate ne sunt prieteni. Şi ei ne spun "la mulţi ani".

Cândva, aveam animale reale, biciclete reale, căsuţe de păpuşi reale, făceam castele de nisip reale, ne certam, ne împăcăm, iubeam în realitate. Azi, suntem doar un mănunchi de emoticonuri care au uitat să trăiască.

Cândva, ascultam Pink Floyd şi ne gândeam cât de singur trebuie să fii când între tine şi lume se află un perete. Azi, tot ceea ce mai avem sunt "pereţii". Ai noştri. Ai prietenilor. Ai lumii întregi. Punem pe ei link-uri către "The Wall" fără să observăm cât de ironic este gestul nostru.

O vreme, m-am lăsat şi eu prinsă în hora de biţi. Azi, voi dărâma peretele. Pentru ca nu mai vreau să mă joc. Pentru că îmi place să simt, să văd, să ating zarzări înfloriţi. Pentru ca te iubesc real, nu virtual.

Două puncte cratimă paranteză.

Sfârşit

Teama de cealaltă privire

2011-04-04T02:11:00.002+03:00

În ultimii ani, oamenii au uitat să vorbească faţă în faţă. Totul se întâmplă pe tărâmul lui "Bit&Byte". Este o teamă permanentă de privit în ochi, teamă de a fi alături la o cafea, teamă de a folosi cuvinte care se şi aud, nu doar se scriu. Zâmbetul, unul din cele mai frumoase mesaje pe care un om îl poate transmite altui om, a devenit doar o reprezentare grafică. Câţi dintre cei care îşi zâmbesc o dată la 3 litere pe messenger o fac şi dacă se întâlnesc în real? Câţi dintre cei care discută despre aproape orice pe internet au curajul să reia aceeaşi discuţie atunci când între ei şi interlocutor nu se află un ecran? Ascunşi în spatele zidului, fals apăraţi de iluzia comodă a ideii că, fiind vorba despre conversaţie virtuală, cele spuse rămân la fel de virtuale, am uitat să comunicăm cu adevărat. Despărţirile se petrec prin intermediul unui SMS. Prieteniile se fac şi se desfac pe Facebook. Lumea noastră se învârte între bloguri, Twitter, Hi5, suntem o matrice fără personalitate şi fără (mai ales fără asta) magia care nu apare decât atunci când priveşti pe cineva în ochi. Cunosc oameni care s-au certat definitiv pentru că unul a spus ceva pe chat, celălalt a înţeles şi nu prea şi amândoi au aflat, mult prea târziu, că de fapt cele spuse aveau cu totul şi cu totul alt sens, însă era greu de depistat asta fără ca privirile să se întâlnească. Cunosc soţi şi soţii care au divorţat pentru că unul din ei a găsit un mail care în realitate era complet inofensiv, însă scos din contextul întregii poveşti părea o trădare. Cunosc prieteni de-o viaţă care nu şi-au mai vorbit niciodată pentru că un singur cuvânt a fost înţeles pe dos. Sunt de acord că este necesar să comunicăm repede unii cu alţii şi că pentru asta este util să avem diverse conturi pe diverse platforme de gen. Nu sunt însă de acord cu discuţiile importante purtate în acest fel. Pentru ca ele să nu strice relaţii de afaceri, iubiri, prietenii, este neapărat necesar ca cei doi să fie faţă în faţă. Orice ar fi de spus, dacă nu poţi spune sincer privind în ochi atunci în mod sigur nu poţi spune sincer nici pe messenger. Este într-adevăr uneori nevoie de cumplit de mult curaj ca să vorbeşti. Însă astea sunt părţile frumoase. Gestul. Viaţa. Bătaia de inimă. Teama de cealaltă privire. Fără ele, suntem doar maşini şi am putea la fel de bine ca în loc de "bună dimineaţa, te iubesc" să scriem 01000010 01010101 01101110 01000001 01000100 01101001 01001101 01101001 01101110 01000101 01000001 01110100 01000001 01110100 01000101 01101001 01010101 01000010 01000101 01010011 01000011.
Înseamnă exact acelaşi lucru.

Din nou ecouri

2011-03-31T11:54:00.001+03:00

Ea are cel mai frumos nume din lume: Ioana Maria. S-a nascut pe 15 iulie 2008, insa bucuria celor care o asteptau s-a transformat in cosmar in secunda in care a vazut lumina zilei. Asta pentru ca Ioana Maria s-a nascut fara o manuta. Povestea ei o gasiti aici
De asemenea, Ioana Maria are si doua conturi de Facebook: unul personal si unul facut special pentru a o ajuta

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Esti tanar. Vesel. Ai planuri de viitor. Ai absolvit o facultate si ti-ai planificat viata pe foarte multi ani de acum inainte. Intr-o zi, totul se darama, sub povara unui singur cuvant: cancer.

Andi are 25 de ani.
Mai jos este povestea lui, asa cum a fost scrisa de prieteni.

"Totul a inceput de la o chestiune relativ minora. Mici dureri in partea dreapta, langa coasta, de care se vaita mai in gluma, mai in serios si o zi intreaga de ajutat o persoana in a cara cateva frigidere au dus la o vizita la spital. A primit un raspuns rapid si ferm:hernie abdominala.Doctorul l-a calmat si i-a spus ca e nevoie doar de o minora interventie chirurgicala si va scapa rapid.Asa ca nu la mult timp,a avut loc operatia la Spitalul Judetean din Ploiesti.Din pacate,graba sau siguranta doctorilor i-a determinat sa nu mai faca ecografie inainte de operatie. Am ajuns in fuga la spital,iesisem de la scoala si eram sigura ca o sa il regasesc pe Andi,cel care glumeste,plin de energie pozitiva.Am gasit-o in schimb pe mama lui plangand.”Ceva nu e bine”,mi-a spus si atunci am stiut ca lucrurile se vor schimba.

Dupa analize,atat la Ploiesti,cat si la Spitalul Clinic Judetean Nr. 1 din Timisoara,a venit si rezultatul biopsiei.Asa s-a facut ca, inainte de ziua lui de nastere,inainte sa implineasca 25 de ani,doctorii au pronuntat niste cuvinte mult prea grele pentru orice om:este cancer.De fapt,diagnosticul este mult mai complex decat atat.Ficatul lui,desi nu este cel al unui fumator sau al unui alcoolic,este afectat de ciroza.O hepatita B,nedepistata,pe care o avea de cand era mic,este de vina.Toti anii ce au oferit acestui om atata fericire si veselie au tinut ascuns un groaznic cosmar.

Andi este diagnosticat cu ciroza hepatica virusala HBV compensata, hepatocarcinom de lob hepatic stang si tromboza de vena porta stanga.

Poate ca par prea multe detalii,insa sunt prea putine pentru a intelege prin ceea ce trece.Acum, Andi are nevoie de un transplant de ficat.Nu se poate face aceasta interventie in Romania deoarece ar insemna o lista de asteptare care,in conditiile afectiunii lui,nu ii ofera nicio sansa,iar aparatura si resursele necesare recuperarii sale -incomensurabil de importante- nu sunt disponibile in momentul de fata la discretie pentru pacienti in tara,fapt ce reprezinta un risc mult prea mare, timpul lucrand acum impotriva lui. Asadar,sansa lui Andi este in Germania,unde doctorii sunt convinsi ca il pot opera si il vor ajuta in recuperare astfel incat poate peste luni bune, el sa inceapa sa se refaca.Fireste ca exista un “dar”…Si acest dar este egal cu o suma de bani uriasa, necesara operatiei si al tratamentului de refacere, acest dar valorand 150.000 de euro. Sunt foarte multi bani pentru Andi, dar nu o suma imposibila pentru noi toti, ceilalti care ii suntem alaturi. Doar ca avem nevoie si noi la randul nostru de speranta si rugaciunile dumneavoastra, si orice fel de ajutor ne puteti oferi.

Mi-e dor de Andi care isi cauta,ca orice absolvent de Politehnica in perioada asta,un loc de munca,cu care imi faceam planuri de viitor ,mi-e dor de Andi care nu sufera din cauza durerilor,care nu se chinuia sa se odihneasca sau sa manance.Mi-e dor de Andi jucand baschet,de Andi care incerca sa ma invete sa dansez chiar daca stie ca sunt lipsita de ritm.

Nu pot decat sa va rog sa actionati asa cum considerati dumneavoastra, gandidu-va, chiar si pentru o clipa la ce ar insemna sa treceti printr-o astfel de situatie. Sansele ca el sa fie bine sunt foarte mari, insa depind enorm de cei din jur. Cu tot riscul de a ma exprima cliseic, orice ajutor reprezinta o sansa in plus ca Andrei Teodoroiu sa se vindece."

Mai multe informaţii puteţi afla de aici.

Daca nu ai cum sa ii ajuti altfel, fii macar ecou, spune si altora.
"Fiecare dintre noi poate face diferenta. Chiar si tu."

Gaura (neagră) din stratul de neuroni

2011-03-29T22:57:00.014+03:00

Ştiaţi că găurile din stratul ozon se plimbă? Călătoresc, aşa, prin lume, se mai opresc puţin deasupra câte unei ţări, dacă le place stau mai mult pe acolo, dacă nu o iau din nou la picior în căutarea unor locuri mai primitoare. Sunt atât de deştepte, încât una din ele a mutat Antarctica la Polul Nord. Moş Crăciun a fost extrem de nedumerit când s-a trezit şi a descoperit că îl vizitează Polul Sud. S-a spălat bine de tot pe ochi, şi-a pus ochelarii, s-a scărpinat în barbă, s-a uitat din nou pe fereastră. Nu, elfii nu au făcut nicio glumă, chiar dacă se apropie 1 aprilie. Nu l-au dus cu tot cu reni în altă emisferă. S-a uitat pe monitorul calculatorului, unde titlul ştirii acoperă un sfert de ecran: "gaura de ozon de la Polul Nord care se află deasupra Antarcticii...". A oftat resemnat, întrebându-se (în gând, nu cumva o jignească) de ce găurile din stratul de ozon nu studiază geografia în clasele primare şi i-a oferit o cafea. Gaura din stratul ozon a mulţumit politicos, apoi şi-a studiat harta. Şi-a dat seama nu îşi va putea respecta itinerariul şi că a calculat greşit timpii traseului pe care îl are de parcurs. A pus mâna pe telefon şi a anunţat că în România nu mai poate ajunge în 2 zile, adică la finalul lui martie, aşa cum avea programat. Îi pare foarte rău de încurcătură, dar va întârzia 5 zile. Între timp, dacă tot mai întârzie, rugămintea ei este să se verifice numele pe care s-a facut rezervarea la hotel, pentru că ea se numeşte "gaura din stratul de ozon", nu "gaura de ozon", s-a făcut o confuzie, aia e sora ei mai mică şi puţin oligofrenă care nu prea ştie să vorbeşte (sic!). Nu se supără nimeni, nu? Oricum noi suntem ocupaţi să reinventăm din nou (sic!) medicina, să facem ceva schimbări în glandele lacrimale şi să punem la cale experimente stil Menghele pentru a modifica genomul uman şi a putea da ştirea "bombă" că Liz Taylor a murit din cauză că "lichidul din interiorul ochilor actriţei a suferit o mutaţie genetică ". Poate după aia cumpărăm o carte de engleză, ca data viitoare să traducem corect: "Taylor's large, liquid eyes, had the unusual benefit of a genetic mutation". Eventual şi una de biologie, ca să nu ne mai trezim invadaţi de cine ştie ce minerale modificate genetic de extratereştrii pacifici. La final, vom dărâma mitul potrivit căruia intreaga Terra este înconjurată de un strat de ozon: "Stratul de ozon, care se subţiază cu o viteză foarte mare şi care se află deasupra Antarcticii (...)". (Serios, gaura asta din stratul de ozon e chiar...neserioasă. Nici măcar la al doilea articol pe care l-a scris nu s-a prins că Polul Nord nu se află la Polul Sud şi invers).
După care mutăm măsuţa în sufragerie, mutăm baia în hol, bradul îl mutăm pe balcon şi aranjăm cu vecinul să facem un transplant de bucătărie. V-am pupat. Mă duc să mut grădina pe masă si să operez pe cord deschis o ridiche. C-aşa-i în tenis.

Later edit: Potrivit unei stiri de ultima ora, "gaura din stratul de ozon formată deasupra Polului Nord ajunge astăzi deasupra României." Iata ca pana la urma este o persoana serioasa si a facut tot posibilul sa isi respecte orarul stabilit. Este vesela, vioaie si pusa pe sotii. Dupa ce l-a deturnat pe Mos Craciun, s-a gandit ca nici noi nu prea stam bine in zona carpato-danubiano-pontica si s-a oferit sa ne rezolve toate problemele mutandu-ne in alta parte: "În ceea ce priveşte pierderile de ozon în spaţiul de deasupra României nu este cazul să ne facem niciun fel de probleme. Vorbim de un indice de radiaţie cuprins între 1,4 şi 5,5 în sudul peninsulei Scandinave." Mie imi place de ea. Imi aminteste de Eugen Ionescu. "-Et la cantatrice chauve? -Elle se coiffe toujours de la même façon."

Când asculţi liniştea

2011-03-15T02:08:00.000+02:00

Înainte de venirea zorilor, pământul tace. Timpul se opreşte suspendat undeva între intunericul nopţii şi primele raze de soare. Dacă apleci urechea atent către în afară, poţi auzi liniştea. E o clipă asemeni unei picături de rouă. Limpede, preţioasă, efemeră. Undeva, în lume, înfloresc cireşi. Se ţes şi de destrăma vise. Se moare, se iubeşte, se nasc speranţe şi se dărâmă castele. Undeva în lume există un val care vine şi într-o secundă distruge întregul tău univers cunoscut. Verdele se transformă în noroi şi cenuşă. Balanţa se clatină şi nimic nu mai este cum a fost înainte. În locul în care liniştea dansa printre culori delicate, e acum vuiet de mare, scâncet de planetă bolnavă sau zgomot strident de fiare răsucite tembel prin iarbă, de sirene, de moarte şi totul se transformă din "mâine" în "prea târziu".
Închide ochii. E linişte. Adun-o în suflet şi îmbracă-te în ea. Înfloreşte un cireş şi zboară o mie de cocori. Lângă un pat mic, o lampă de veghe luminează chipul unei mame care îşi adoarme puiul cu glas legănat, de poveste. Undeva, în lume, răsare soarele. Se nasc îngeri. Zâmbeşte-le.

Pasiunea pentru mister naşte...situaţii comice sau drame

2011-03-07T12:50:00.003+02:00

Printre multele obiceiuri umane care mi se par fascinante, e şi cel al căutării de sensuri ascunse acolo unde nu există. În 9 din 10 cazuri, e o pasiune destructivă, atrage o mulţime de neplăceri. "Afară plouă." zice el. "Iar încearcă să găsească motive să nu mă scoată în oraş. E clar, nu mă mai iubeşte." gândeşte ea. De aici până la o despărţire fulminantă cu surle şi trâmbiţe nu e decât un pas, pentru că, de obicei, ea începe să facă reproşuri înainte ca el să aibă timp să adauge: "ar trebui să luăm taxiul când ieşim, ca să nu aşteptăm autobuzul în ploaie". Întâmplător, el nu făcuse decât să constate starea vremii. Fără sensuri duble. Fără intenţii absconse şi fără încercări de sustragere de la "îndatoririle" de cuplu. "Luna asta am făcut vânzări puţine. " zice patronul. "Uite al naibi, iar încearcă să ne micşoreze salariile. E clar, îmi dau demisia, aşa nu se mai poate." Acţionezi, dar ce faci dacă, după ce ţi-ai dat demisia, auzi de la foştii colegi că unicul efect al lipsei de vânzări a fost reducerea stocului de consumabile şi că dacă ai fi avut răbdare până la şedinţa de a doua zi....?
Unele lucruri nu ascund nimic. Sunt cuvinte care spun exact ce vor să spună şi nimic mai mult. Simple constatări, simple afirmaţii, fără nimic în spatele lor.
"Dacă muntele vine la tine şi nu eşti Mahomed ar fi o idee bună să o iei la goană: sigur e avalanşă." Serios, chiar nu ştiaţi bancul? Nu că nu m-ar fi amuzat deducţiile logice pe marginea subiectului şi încercările de a afla cine e muntele şi cine e Mahomed şi la cine mă refer şi ce am vrut să spun cu statusul ăsta...

P.S. La mulţi ani, tata. Serios.

Zăpada zânelor

2011-02-24T23:16:00.001+02:00

Se spune că, dacă mai e zăpada în ziua de Dragobete, zânele sunt de vină pentru existenţa ei. Chiar mă întrebam cum, după atâta soare, iarna a decis să revină în forţă şi să toarne peste noi alte câteva tone de fulgi pufoşi. Acum îmi e clar: o zâna mică şi ghiduşă şi-a băgat aripioarele în oala cu anotimpuri şi a cam greşit ingredientele. În loc de două uncii de ploaie de primăvară şi trei fire de ghiocel, a pus în fiertura magică nişte scame din cojocul Babei Dochia. De asta nu trebuie lăsate zânele mici să facă ce au chef. Mereu încurcă treburile şi zăpăcesc lumea.
Se mai spune că zăpada strânsă şi topită în această zi e foarte bună pentru spălat pe faţă tot anul, ca să fii blând, drăgăstos şi ca norocul Dragobetelui să te însoţească până la următoarea naştere a primăverii. Tot azi, păsările încep să îşi construiască micile locuinţe pentru pui. Ursul iese din bârlog şi mormăie la copaci, restul animalelor ţopăie fericite prin pădure în căutarea "perechii ideale". Este o zi în care nu ai voie să te cerţi, nu ai voie să fii supărat, nu ai voie decât să iubeşti. Ştiu, nu e atât de cool ca Valentine's Day, practic nu se întâmplă nimic interesant, nu sunt zdrăngănele rozalii şi inimioare "fluffy". Dragobetele nu are decât ghiocei, rândunele şi primăvară. Mulţi ar spune că e o sărbătoare ştearsă şi anostă. Eu aş spune că este o declaraţie de dragoste pentru noi toţi, venită din partea naturii care se trezeşte la viaţă. Între o sărbătoare sclipicioasă, cu gesturi "mari" şi cuvinte care sunt uitate până a doua zi şi una care aduce lumină, copaci înfloriţi şi ghiocei, eu o aleg pe ultima. În plus, ultima oară când verificasem România era ţară de rit creştin-ortodox. La noi nu există sfinţi Valentini prin calendar. Dacă totuşi vreţi să legaţi Dragobetele de vreun sfânt, ziua de 24 februarie pentru biserica ortodoxă înseamnă Aflarea capului lui Ioan Botezătorul. Nu că aş ţine eu partea religiei, dar dacă tot serbăm sfinţii altora, o să ajungem până la urmă să declarăm 4 iulie Ziua Naţională a României.
Am uitat ceva?
Da. Ceva insignifiant. Nu zic eu că e aşa. Zic "jurnaliştii".
Ieri ne-a părăsit unul din cei mai valoroşi oameni de cultură pe care îi aveam. Iertare că am scris despre asta doar la final, la rubrica "fapt divers". Am luat şi eu exemplu de la presă, care a "pierdut" ştirea undeva între ultima bârfă mondenă legată de un anume divorţ şi arestarea unui oarecare interlop.
A fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor. A scris prefeţe şi studii introductive pentru romane şi culegeri de povestiri semnate de Edgar Allan Poe, Edmond About, Villiers de l'Isle-Adam, Mark Twain, J.H Rosny-Aine, R.L. Stevenson, Stanislaw Lem şi alţii. Prozele şi studiile lui au apărut în peste douăzeci de ţări. I s-au decernat marele premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), premiul special "Aripile de aur ale fanteziei" (1980) şi premiul "World F" (Brighton, 1984), pentru întreaga sa activitate în domeniul SF-ului. Fan împătimit al lui Jules Vernes, a publicat zeci de studii legate de opera şi viaţa acestuia. Monografia "Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" a fost tradusă şi publicată în Italia. Studiile lui despre cele 4 romane semnate Jules Vernes în care acţiunea se petrece în România sunt cunoscute la nivel mondial, iar în anul 2004 a publicat o lucrare care completează aceste studii, intitulată "Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti", prin care arată întregii lumi locurile, tradiţiile şi lucrurile frumoase din această ţară. Am avut onoarea să stau de vorba cu el cândva şi m-au fascinat privirea albastră pierdută printre stele şi rachete, glasul cald, extraordinarul talent de a naşte imagini în cuvinte, pasiunea şi forţa care clocoteau în el ca un vulcan. Drum bun, Ion Hobana. Fie ca paşii spre alte planete să-ţi fie mângâiaţi de zăpada zânelor.

Spleen de primavară

2011-02-18T01:36:00.002+02:00

Mi-e lehamite
de oamenii care se plâng mereu fără să încerce să schimbe nimic,
de strada pe care nu văd niciodată coşuri de gunoi, măturători sau maşini de la REBU,
de privirile mereu în pământ ale oamenilor care trec pe lângă mine,
de neputinţa de a îi ajuta pe cei pe care îi iubesc,
de ţara în care totul "trebuie" şi nimic "nu se poate",
de adolescenţii care nu au auzit niciodată de Cireşarii, în schimb ştiu exact ce culoare de chiloţi preferă Moni,
de zilele identice care trec una după alta, iau totul şi nu aduc nimic,
de copacii fără frunze şi fără pădure,
de ploaia care promite mereu că vine şi nu mai ajunge,
de motanul care se încăpăţânează să mi se aşeze pe tastatură, pe mâini sau pe mouse când lucrez,
de zidurile goale şi neprietenoase ale blocurilor,
de ştirile stupide pe care le citesc/aud zilnic,
de cei care ştiu să reproşeze atunci când greşeşti, însă uită să îţi mulţumească atunci când îi ajuţi,
de mi-au vs pisică(miau), mi-am vs gustos(miam-miam), te-am vs echipă(team), cf, bn, u, k, tz, y,
de "nu am cum", "nu am când", "nu ştiu", "nu e treaba mea", "nu mă interesează",
de primăvara care nu mai vrea să înceapă,
de reclamele roz cu iz de bomboane mucegăite uitate în noptieră pe care le-am văzut în ultima săptămână,
de aşteptare,
de faptul că nu înţelegi nimic din ceea ce tot încerc să îţi spun, sau nu vrei să înţelegi, sau nu te interesează,
de gripă,
de "cei mai iubiţi fii ai boborului" care de 21 de ani spun multe şi nu fac nimic,
de ieri, de azi, de mâine,
de vise şi de cântece,
de scaunul care nu vrea niciodată să mă lase să îi fixez spătarul,
de "activiştii" asociaţiilor umanitare care fac chestionare şi "cauze" pe facebook însă trec pe lângă un copil bolnav fără să se uite la el,
de zgomotele prea stridente şi prea redundante ale oraşului,
de legile nedrepte care trec de Parlament ca raţa prin apă,
de mişcările sociale fără scop, fără finalitate, fără scânteie,
de lipsa acuta de idealuri,
de zilele în care nu am chef de nimic,
de cei care mă privesc fără să mă poată vedea,
de comentatorii împătimiţi care care scriu pe marginea a orice, fără să ştie despre ce e vorba şi fără să aibă măcar habar cum să lege două cuvinte în limba romană,
de spitalele în care copii sunt lăsaţi să ardă de vii, iar bătrânii sunt bruftuluiţi că nu mor mai repede,
de cuvinte împrumutate din alte limbi şi folosite cu sau fără rost, asemeni celui pe care l-am pus şi eu în titlul acestei postări, deşi puteam foarte bine să spun "depresie", "amoc", "nervi", tristeţe"
de mine, de tine, de ei.
Mi-e lehamite până şi de această perpetuă stare de lehamite de care nu mai reuşesc să scap.
Hai să (ne) râdem. Înainte să ni se facă lehamite şi de asta. Măcar atât mai putem face.

The Ten Commandments of Blogging
1.I am Google and you shall use no other platform but Blogger.
2.You shall not think that Problogger, Seth, nor Lifehacker have the final word on blogging. They don't!
3.You shall not use the name of Google nor any of its related products (AdSense, AdWords) in vain.
4.Remember your Sitemap index and keep it clean for bots.
5.Honor your meta element.
6.You shall not delete your blogs nor move them to Word Press.
7.You shall not mix CSS, XML, nor any invalid, potentially dangerous script.
8.You shall not steal (republish) thy neighbor's text, images nor any content.
9.You shall not spam about lottery prizes in England and Nigeria, nor use rumor, hype, and false promises în linkbaiting.
10.You shall not covet thy neighbor's Google, Technorati, or Alexa ranking, his Feedburner subscribers, nor shall you covet thy neighbor's blog design.
*am lăsat textul netradus ca să nu îşi piardă "savoarea"

Tipuri de femeie IT
Femeia-Internet: de cele mai multe ori este greu accesibilă
Femeia-Server: e mereu ocupată când ai nevoie de ea
Femeia-Windows: toţi ştiu că nu e utilă şi nici performantă, dar nimeni nu poate trăi fără ea
Femeia-Excel: poate şi ştie multe, dar e folosită doar pentru cele mai simple activităţi
Femeia-Word: are întotdeauna pregătită o surpriză şi nimeni nu o înţelege în întregime
Femeia-DOS: toţi au avut-o odată, dar azi n-o mai vrea nimeni
Femeia-Virus (se instalează de obicei ca Soţie.exe, însă poate metamorfoza şi în Logodnică.dll sau Iubită.exe): vine când o aştepţi mai puţin şi consumă toate resursele fizice şi virtuale
Femeia-Scandisk: e bună şi vrea doar să ajute, dar nimeni nu ştie precis ce face
Femeia-Screensaver: nu e de folos, dar te binedispune
Femeia-Harddisk: nu uită niciodată nimic
Femeia-Joystick: pricinuieşte bătături în palmă şi febră musculară la braţe
Femeia-Password: crezi că eşti singurul, dar jumătate din populaţie o cunoaşte deja
Femeia-User: nu face nimic ca lumea şi cere prea mult
Femeia-E-Mail: din 10 lucruri pe care le spune, 8 sunt gunoi

Când chitările plâng...

2011-02-07T02:21:00.001+02:00

Eram mică atunci când am auzit prima oară "Parisienne Walkways". Nu ştiam cine cântă, nu ştiam ce spune, nu ştiam cum se numeşte piesa, ştiam doar că auzeam un instrument care plângea. A fost momentul când m-am îndrăgostit de chitară şi am început să îmi doresc una. Am păstrat acea stare şi o regăsesc de fiecare data când cea mai bună şi mai dragă prietenă a mea este alături de mine şi îmi vorbeşte din strune. Azi, chitara care mi-a plâns în inimă timp de 26 de ani a tăcut pe pamanat. S-a mutat în cer, alături de multe altele. Mă pot gândi la un singur lucru: undeva, dincolo de curcubeu, dincolo de stele, e o întreagă orchestră de chitări care plâng pentru noi în fiecare zi. Noapte bună, domnilor Artişti...

Faisbuc stail

2011-02-06T20:11:00.005+02:00

Văzut pe FB, plăcut, copiat şi postat pe blog să vă amuzaţi şi voi.

"[Saturday]

Ion is in a relationship with Mărie.

Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)

Mărie is attending the event "Mulsul vacii" (Vaca lui Mărie and Ion like this)

[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]

Ion is now single.

Ion was invited to join group "Beţivanii satului"

Ion and other 20 people are attending the event "Beţie la crâşmă". (Crâşmarul likes this)

Ion set his status to: "supărat sunt doamne, iarăşi supărat"

Ion is now drunk and pissed on Mărie's Wall

Mărie finished attending Vasile.

Mărie set her status to: "Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică"

Vasile commented to Mărie's status "Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare"

[Sunday]
Babele din sat are attending the event "Slujba de duminică" (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru' and Clopotaru' like this)

Beţivii satului missed the event "Slujba de duminică" because of it's interference with the event "Beţia de duminică" (The Devil 666 Satana likes this)

Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru' like this)

[Monday]

Mărie set her status to: "La spovedit..."

Ion commented on Mărie's status: "Ce-i Mărie, te-o prins ruşinea?"

Mărie also commented on her status: "Taci , Ioane că eşti prost"

Popa satului also commented on Mărie's status:" :)) :))" (Primarul satului likes this..)

Vaca lu' Mărie set her status to "Muuuuuuuuuu..."

Mărie commented to Vaca lu' Mărie's status: "Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci" (Vaca lu' Mărie likes this.)

Primarul satului added "şpagă" and "corruption" to his activities (Popa satului likes this)

Şefu de Post set his status to: "La primărie, la o vorbă cu primarul"

Primarul satului is now attending "Puşcăria".(Bebiţă săpunaru' and all his friends like this)

[Tuesday]

Mărie set her status to "Watching "fermier caut mireasă", so fuck off"

Vaca lu' Mărie exploded. (Ion likes this)

Mărie commented: "vaaaaiii...o murit vaca...am uitat s-o mulg...mă omoară tata când se întoarce de la crâşmă"

Popa satului also commented: "super, încă o înmormântare pe săptămâna asta" (Cantoru' and Popa Porno likes this)

Popa satului added "Praying" and "Porn" to his activities (Popa Porno and Părintele Iosif like this)

Popa satului, Părintele Iosif and Clopotaru' are now in a relationship and it's complicated. (The Devil 666 Satana likes this)

[Wednesday]

Popa satului set his status to "Zi de post, fiilor" (Babele satului like this; Beţivii satului dislike this)

Tata lu' Mărie posted on Mărie's Wall: "Ce ai făcut cu vaca? Te omor"

Tata lu' Mărie killed Mărie. (Ion and Popa Satului likes this. Vasile and other 25 people dislike this)

Tata lu' Mărie is now attending "Puşcăria" along with Primarul Satului

Mărie is attending Hell (The Devil 666 Satana, Hitler, Stalin, Saddam Hussein and other 75 bilion dead people like this)

Vaca lu' Mărie is attending Heaven (Saint Peter likes this)"

Evrika!

2011-02-02T00:01:00.004+02:00

Cineva a ajuns la "geniala" concluzie că stârpirea câinilor vagabonzi ar duce la înmulţirea necontrolată a pisicilor şi a şobolanilor (nu am înţeles de ce, căţeii nu papă aşa ceva; şobolanii de obicei locuiesc în subsoluri, unde câinii nu ajung; pisicile nu prea pot fi prinse de un câine, ca asta să se întâmple ar trebui să fie în competiţie o pisică oligofrenă şi/sau un câine dresat să se caţere pe diverse chestii înalte, gen copaci, stâlpi, acoperişuri, etc). Pornind de la acest raţionament "logic", iată ideea mea pentru rezolvarea problemei "domestice":
Păstrăm căţeii, deoarece reprezintă soluţia contra unei invazii pisiceşti. Nu am văzut aşa ceva decât în romanul "320 de pisici negre", însă îmi plac filmele SF, aşa că pot fi de acord cu scenariile utopice. Pentru controlul populaţiei canine, importam nişte tigri. Pe care, desigur, îi lăsăm să circule liber pe străzi. Când tigrii vor începe să devină la rândul lor un pericol public (pentru că, se ştie, asemeni cateilor maidanezi flămânzi şi obsedaţi de teritoriu, tigrişorii sunt drăgălaşi şi nu te atacă decât dacă le faci ceva, deci la început nu vor fi deloc un pericol) importăm crocodili. Ca să scăpam de crocodili, chemăm o echipă Discovery şi Circul de Stat... Nu. Nu e o idee bună. Vor sări în sus asociaţiile pentru protecţia crocodililor. Importăm nişte extratereştri atunci, pare-se că nenea crocodilul nu prea are duşmani naturali pe Terra. Ca să scăpam de extratereştri, îi chemăm pe Keanu Reeves, Bruce Willis, Will Smith şi Nicolas Cage. În acest fel, toată lumea e mulţumită. Câinii rămân pe străzi, pisicile în copaci, şobolanii dispar in mod miraculos, vom avea şi noi crocodilul nostru din canalizare (la concurenţă cu New York-ul), iar fanii vedetelor mai sus menţionate vor fi în culmea fericirii. În plus, se vor putea organiza curse inedite om vs tigru, caine vs om, crocodil vs caine, fapt ce va duce la o creştere sigură a numărului de turişti (pariurile sportive sunt şi vor fi întotdeauna la modă în întreaga lume). Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, propun să importăm şi nişte tarantule, nişte cobre şi nişte şerpi cu clopoţei, ca să ne ajute cu gândacii de bucătărie, ţânţarii şi muştele. De aici până la momentul când omul va redeveni doar un fel de mâncare în meniul lanţului trofic nu mai e decât un pas şi astfel echilibrul natural al planetei va fi restabilit. Ca să fie fericiţi şi ecologiştii.

Vacile latră, haita trece...

2011-01-29T02:56:00.001+02:00

Mă amuz de două zile citind comentariile pro şi contra adunării de pe străzi a câinilor fără stăpân. De obicei, cele contra sunt argumentate într-un singur fel: sunt şi ei "oameni", au un suflet, etc etc etc. Am găsit însă şi un comentariu care aducea alt argument. Pe cât de hilar, pe atât de "imbatabil": ar trebui să lăsăm câinii să trăiască liberi şi nestingheriţi pe străzi pentru a urma exemplul Indiei. Citez: "(...)...aţi auzit pe cineva să bălăcărească INDIA...este una din cele mai căutate destinaţii turistice şi la ei şi vacile umblă libere pe stradă." Păi, asta ar fi în primul rând pentru că în India vacile sunt animal sacru, venerat de mii de ani. Dacă nu cumva au apărut noutăţi istorice (sic!) de care eu nu ştiu, la noi animalele sacre sunt şarpele, bourul şi lupul. Nu mi-aş dori să văd nici una din aceste minunate fiinţe patrulând prin Piaţa Unirii sau pe străzile adiacente, aşa cum nu îmi doresc să văd nici căţei, oricât de urmaşi de lup ar fi ei. În al doilea rând, vacile nu muşca şi nu sar la tine mârâind când treci prin zona considerată de ele ca fiind teritoriu personal. Singurul incident cu vaci de care ştiu este cel în care o văcuţă gurmandă a "atacat" supa pusă la răcit lângă unul din corturile noastre. În plus, nu îmi amintesc ca vreodată să îmi fi auzit prietenii şi rudele mai mult sau mai puţin apropiate spunând:"sunt afară, plimb câinele, stai aşa că nu mai pot vorbi la telefon, trebuie să îl iau în braţe/să îi strâng lesa, vine o haită de vaci spre mine." Tot în ordinea asta de idei, nu am văzut absolut niciodată o ştire care să spună: "cutare a fost muşcat/mâncat de vacile din spatele blocului." Şi cu asta mi-am încheiat pledoaria pro. Pro văcuţe, desigur, ce aţi crezut? Nu am nimic împotrivă să fie lăsate să zburde libere pe asfaltul oraşelor. Sunt nişte animale simpatice şi blânde. Ca să nu mai spun că în acest mod simplu şi relativ ieftin s-ar putea rezolva mai multe probleme: nu ar mai fi nevoie de angajaţi care să tundă periodic iarba din zonele verzi; s-ar elimina parţial problema hrănirii oamenilor străzii, ba chiar ar putea să fie învăţaţi să facă unt, brânză, iaurt; nu ar mai fi nevoie de "corn şi lapte", pentru că şcolile ar putea creşte în incintă cirezi formate din specimene atent selecţionate, fără E-uri şi ne-expirate.
Acestea fiind zise, lansez un nou slogan:
Un nu hotărât suprimării accesului vacuţelor în oraşe. Lăsaţi vacuţele libere pe străzi. Sunt şi ele "oameni" şi au un suflet. Strângeţi doar câinii vagabonzi care ne terorizează ziua şi noaptea.

Fără limite

2011-01-24T20:54:00.005+02:00

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

De-o umbră

2011-01-21T22:51:00.003+02:00

Era spre apus. Era primăvară tânără sosită prea devreme în oraş. Era un loc în care timpul curgea după propriile reguli. Stăteam pe băncile din parcul Teatrului şi respiram copacii, pământul, ghioceii. Cineva a venit spre noi fluturând victorios o casetă: "Am găsit-o, aţi adus careva walk-man-ul?". O mână a apăsat pe buton şi a înlăturat căştile, ca să putem asculta toţi, la difuzor. Am plecat departe, pe ţărmuri de mare, prin poveşti din alte vremuri, am uitat că e seară, că începe să fie frig, că secolul este XX. Am pornit aiurea prin "negru de fum", purtată "de-o umbră", ca să citesc "cartea de gheaţă" şi să privesc "melciada fricii". Apoi au venit "vertical" peste mine anii şi am privit "absent" cum trec alte primăveri cu nori "albaştri după ploi", întrebându-mă ce s-a întâmplat cu extraordinarul artist ale cărui cântece m-au însoţit în dulcele târg al Ieşilor timp de aproape zece ani. L-am întâlnit, întâmplător, în Cetatea lui Bucur, acum câţiva ani. Eram împreună cu o persoană care îl cunoştea şi care m-a dus spre el aproape cu forţa, pentru că brusc reintrasem în zodia laptelui şi nu mai ştiam cum să merg, cum să articulez cuvinte. I-am strâns mâna şi am bâlbâit cred ceva legat de numele meu. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a spus să îl caut, însă nu am avut niciodată curaj să o fac. Apoi a dispărut din nou. De fiecare dată când, la întâlniri cu chitări, cântam vreunul din cântecele lui şi, întrebată, spuneam cui îi aparţine, ochii se măreau şi invariabil sosea replica: "n-am auzit de el". Mă întristam, pentru că este unul din cei câţiva de care merită să auzi şi totuşi e mult prea puţin "mediatizat". Au ajuns apoi la mine veşti despre saloane albe de spital şi timp de vreo 2-3 ani nu am mai ştiut chiar nimic, însă l-am păstrat mereu în playlist şi m-am întors la el de fiecare dată când dorul de oameni, locuri şi întâmplări era prea mare.
Azi l-am regăsit şi aflu, cu enormă bucurie, că în timpul în care a luptat cu boala, cu oamenii, cu viaţa, a pregătit un alt album. Nu ştiu ce planuri aveaţi voi în data de 27 ianuarie la ora 20, însă vă asigur că merită să le abandonaţi pentru o oră sau două, ca să veniţi la lansarea care se întâmplă la Silver Church. Veţi auzi voce, muzică şi versuri pe care nu le veţi uita prea curând, adunate într-un singur nume: Adrian Berinde.

Buletin de ştiri

2011-01-19T17:58:00.002+02:00

18 ianuarie 2011 secolul XXI România

Doborât de "boala sărăciei" şi de (să recunoaştem) abuzul de diverse substanţe mai mult sau mai puţin în "coordonanţă" ("succesuri" sună chiar bine, comparativ, măcar păstrează sensul cuvântului) cu legea, unul din "golanii" de acum 20 de ani a plecat dintre noi. Neştiut de nimeni, a păşit peste Styx la fel cum a trăit, umbră pierdută în mulţimea de umbre. A fost un om asemeni nouă. A visat, a sperat, a crezut. Undeva, pe drumul dintre ieri şi azi, paşii lui au şovăit şi, în loc să aleagă poteca spre stele, au pornit pe cea dinspre uitare. A fost un folkist, poate nu extraordinar, însă în mod sigur purtător de steaguri albe şi flăcări în suflet. Undeva, pe drumul dintre muzică şi viaţă, mâna lui a uitat strunele şi a ales să clădească, piatră cu piatră, stavile între el şi lume. A murit singur, sărac, uitat. Cântecele lui răsună doar întâmplător, dacă şi când cineva îşi mai aminteşte de ele, deşi cândva versurile lor stăteau mândre pe tricouri, pe ziduri, pe chitări. Există un singur verb care îi defineşte trecerea pe acest pământ: a fost. Totuşi, în inima, în gândul şi în glasul lui existau muzică, poezie, dor de frumos.

-----------------------------------------------------------------

18 ianuarie 2011 secolul XXI Marea Britanie

Radio BBC difuzează manele. Moderatorii şi dj-ii se extaziază în faţa a ceva care nu are versuri, nu are melodie, însă te ajută să dai mai bine din fund şi buric la chef. Piesa difuzată este numită "revoluţionară" şi stilului respectiv i se prevede un viitor european luminos în următorii doi-trei ani.

------------------------------------------------------------------

Părerea mea despre toate astea nu o pot exprima, pentru că atunci când eram mică bunica mi-a explicat că nu e frumos ca o femeie să folosească limbaj necivilizat. Vă las pe voi să vă întrebaţi dacă vă mai place să trăiţi într-o lume în care "succesurile" sunt în "coordonanţă" cu numărul "almanahelor" în care îţi apar "pics-urile photoshopite", o lume în care prostia, incultura şi analfabetismul devin vedete internaţionale şi europarlamentari, în timp ce arta moare singură (la propriu). Poate e vremea să schimbăm cu adevărat ceva. Cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar nenea Murphy avea dreptate când spunea că "lucrurile lăsate în voia lor tind să evolueze dinspre rău înspre mai rău".

Ziua de după mâine

2011-01-09T01:30:00.000+02:00

Pentru fiecare om există un timp al schimbărilor radicale şi un timp al adaptării. Întotdeauna, schimbările se petrec abrupt, neaşteptat. Adaptarea e lungă şi de foarte multe ori înainte să apucăm să ne adaptăm complet intervine o nouă schimbare. Sunt întotdeauna semnale pentru schimbare. De cele mai multe ori însă nu le observăm, sau ne prefacem că nu le vedem. Noul, neaşteptatul, ne sperie. Ne dorim stabilitate, siguranţă, refuzăm să vedem multe lucruri care stau chiar în faţa noastră. Când schimbarea îşi face apariţia, indiferent de natura ei, ne dă peste cap întregul univers perfect pe care ne-am chinuit să îl construim. Echilibrul se rupe, puzzle-ul complicat căruia tocmai ne pregăteam să îi lipim ultimele piese se destramă. Totuşi, cu mult înainte ca ultima rotiţă a angrenajului să pornească, suntem anunţaţi că se va întâmpla. Există întotdeauna un bec de alarmă care se aprinde pe panou şi ne spune: "atenţie, momentul 0 se apropie, au mai rămas 10, 9, 8...". Trebuie doar să dorim să vedem asta. Să avem curaj să ne adaptăm din timp, să pregătim calea. Să aşteptăm şi să încercăm să minimizăm -pe cât posibil- efectele, dacă este o schimbare negativă, sau să îi creem toate condiţiile să funcţioneze dacă schimbarea este pozitivă.
Pentru fiecare om există un timp al schimbării. Dar dacă există un timp al schimbării radicale şi pentru întreaga omenire? Dacă întâmplător semnalele sunt în faţa noastră, de câţiva ani deja şi nu vrem să le vedem? Nu este o schimbare pozitivă, ci una care va dărâma credinţe, vieţi, teoreme, oraşe, o schimbare care va da un alt chip lumii pe care o cunoaştem azi, o schimbare care pentru o vreme va aduce haos şi multe răspunsuri -nu neapărat plăcute- la întrebări vechi de secole. O schimbare care a început. Nu putem să o oprim. Putem doar să încercăm să minimizăm efectele recunoscând că e pe cale să se întâmple şi pregătind din vreme soluţii. Nu mai este o glumă dintr-un viitor îndepărtat şi nu mai avem timp. Trebuie doar să vrem să vedem. Să căutăm. Să punem cap la cap evenimente aparent disparate. Numărătoarea inversă a început. Tu unde vei fi în ziua de după mâine, dacă viitorul a început ieri şi încă nu o ştii?

10 reguli de netichetă

2011-01-06T21:18:00.001+02:00

Aşa cum există un cod al bunelor maniere în viaţa reală, există şi unul al internetului: neticheta. În ambele cazuri, este bine să le cunoaştem, pentru a putea interacţiona civilizat cu cei din jur. Sintagma "e pe internet deci nu contează" este nu doar eronată, ci dovedeşte şi o completă lipsă de consideraţie pentru interlocutorii noştri.

1. Nu folosi niciodată fonturi speciale, culori, bold, italic, litere prea mari sau prea mici, decât dacă vrei să subliniezi un anume cuvânt. E posibil ca nu toată lumea să aprecieze pasiunea ta pentru roz, portocaliu, violet, curcubeu şi altele. Aminteşte-ţi că aproape toate aplicaţiile de mesagerie (instant sau nu) îţi permit să vizualizezi ceea ce scrii sau ţi se scrie aşa cum doreşti tu, fără să obligi şi interlocutorul să îţi suporte preferinţele.
2. Începe întotdeauna conversaţiile cu un salut. Este la fel de nepoliticos ca şi în viaţa reală să faci altfel.
3. Nu scrie niciodată cu majuscule, iar dacă întâmplător ai lucrat într-o aplicaţie care cerea folosirea lor şi treci imediat la fereastra de chat, cere-ţi scuze. În codul internetului, când scrii cu majuscule înseamnă că ţipi sau te răsteşti la cineva. În plus, este foarte obositor pentru ochii celui care citeşte.
4. Foloseşte, pe cât posibil, cuvinte întregi. Nimeni nu este obligat să îşi piardă vremea încercând să înţeleagă ce ai vrut tu să spui şi nu toţi utilizatorii sunt familiarizaţi cu acronimele specifice internetului. Aşa cum am mai zis, vorbirea şi scrierea corectă chiar şi pe internet sunt o dovadă de respect pentru partenerul tău de discuţie.
5. Nu da buzz. Este ca şi cum ai intra peste om în casă fără să baţi la uşă şi fără să ceri voie. Dacă cineva nu îţi răspunde imediat, înseamnă că are altceva de făcut sau pur şi simplu nu are chef să discute cu tine. Un buzz nu va face decât să înrăutăţească situaţia şi cel mai probabil vei ajunge pe lista "neagră" a cunoscuţilor tăi. În nici un caz nu deranja o persoană care are la status "busy" decât în cazul în care este efectiv o urgenţă, sau ştii sigur că restricţia impusă nu ţi se aplică şi ţie.
6. Nu trimite mass-uri decât dacă este vorba de ceva cu adevărat foarte important, cum ar fi anunţuri de care cei din lista ta ar putea fi interesaţi (asta dacă desigur îi cunoşti pe toţi; dacă nu îi cunoşti sari peste punctul ăsta şi treci la punctul 7) sau S.O.S.-uri (donare de sânge, căutare de medicamente, calamitate naturală în curs de desfăşurare, invazie de balauri sălbatici etc). În rest, nimeni nu e interesat că tu cauţi filme noi, muzică nouă, parteneri de vacanţă (asta mi se pare chiar patetic, a propos, fă-ţi o viaţă, fă-ţi prieteni reali, cei imaginari sigur nu pot merge cu tine la ski, lasă calculatorul şi ieşi pe afară, încă mai ai o şansa). În cazul în care ai totuşi zilnic ceva important de comunicat populaţiei, fă un grup separat doar cu cei despre care ştii sigur că vor fi interesaţi de mesajul tău. Nu îi deranja inutil şi pe alţii.
7. Fă curat periodic în lista de messenger. Este caraghios să ai sute de oameni adăugaţi ca "prieteni" şi să nu cunoşti în realitate decât 3-4 dintre ei, să nu îţi mai aminteşti de unde ai id-urile şi cine e în spatele lor. Faptul că ai o lista interminabilă nu te transformă într-o persoană populară, ci doar în una care are mare nevoie să facă ce am zis la finalul punctului 6.
8. Nu cere celor din lista ta să îşi schimbe avatarul/statusul doar pentru că aşa ai tu chef sau pentru că nu îţi place ce afişează ei. Este pur şi simplu nepoliticos. Nu este problema ta. Nici ei nu vin la tine acasă să îţi spună cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să mobilezi.
9. Când eşti pe un forum sau pe un chat public, foloseşte întotdeauna un limbaj civilizat şi mai ales nu te lua la ceartă cu nimeni, nu aduce injurii, nu fi neanderthalian. Nu în ultimul rând, mare atenţie la gramatică. Citeşte cu atenţie mesajul înainte de a-l publica, pentru că va fi vizualizat de multe persoane, cărora le va fi greu să îţi înţeleagă postarea dacă nu este scrisă corect.
10. Alege-ţi cu grijă cuvintele, tonul, atitudinea când vorbeşti cu persoane necunoscute ţie. Felul în care relationezi şi te comporţi în lumea virtuală este tot un soi de carte de vizită.

În general, aminteşte-ţi că regulile din spaţiul virtual sunt cam aceleaşi ca şi în spaţiul real.

Scrisoare pentru tine

2011-01-05T14:40:00.002+02:00

Nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele. Trec pe lângă tine, umbră şi gând, mă strecor în cotloanele cele mai ascunse ale amintirii şi de acolo îţi trimit curcubee şi fluturi. Aş putea să îţi făuresc cel mai strălucitor răsad de lumina, ca să îţi creşti în el visurile, aş putea să ţes pentru tine aripi. Aş putea să îţi spun toate cuvintele care nu au fost spuse şi aş putea să îţi cânt toate cântecele vântului şi ale ploii. Aş putea să fiu strada pe care treci, casa în care te întorci, apa care te curaţă dimineaţa de negurile somnului, perna pe care îţi odihneşti fruntea, umărul pe care îţi clădeşti speranţele. Aş putea să fiu un infinit de lucruri, un infinit de locuri, un infinit de iubire. Aş putea merge alături de tine un infinit de vieţi.
Dar tu nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele, trec pe lângă tine, umbră şi gând...

Vanzatorul de vise

2010-12-31T16:28:00.000+02:00

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

2010-12-17T17:28:00.003+02:00

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Natură moartă cu mâini, covrigi şi pisică

2010-12-15T20:03:00.009+02:00

Soare. Probabil ultima zi prietenoasă a acestui an. În mijlocul străzii, într-o baltă de raze, se alintă un bulgăre pufos gri-albăstrui. Se răsuceşte, se încolăceşte, o bucăţică de nor pierdută pe asfalt. E atâta fericire acolo, în petecul de lumină şi căldură, încât zâmbeşti cu zâmbetul pentru copii. Bulgărele miaună dulce şi se întoarce cu burta în sus, ca pentru mângâiere. Trec oameni. Grăbiţi, neatenţi, cu privirea în pământ. Ei nu sunt fericiţi. Nu îi bucură mirosul de primăvară tânără care a năvălit insolent peste începutul de iarnă. Prea mult viscol e în sufletul şi în ochii lor. De undeva vine aromă de covrigi cu miere abia scoşi din cuptor. În faţa geamului covrigăriei, o bunică albă, înveşmântată în culoarea celui care şi-a condus o bucată de inimă pe ultimul drum, inspectează atentă cozonacii făcuţi la comandă. Îi priveşte aşa cum priveşte învăţătoarea prichindelul neastâmpărat şi aştepţi să vezi dacă îi va trimite la colţ sau îi va ierta de data asta. Bucuria parfumului de sărbătoare e mai puternică decât nemulţumirea cauzată de coaja prea coaptă. Îi pune grijulie în sacoşă şi se pregăteşte să plece. Păşeşte atentă pe treapta care separă regatul cozonacilor de trotuar. E micuţă, firavă, îmbrăcată sărac. Chipul, acum ars de anii care au trecut peste el, este al unei femei care cândva a fost foarte frumoasă. Face un pas, se întoarce şi cere un covrig. În ochi apare strălucirea fetiţei neastâmpărate care pregăteşte o şotie. Pentru o clipă, în faţa ta nu mai e o bunică albă îmbrăcată sărăcăcios, ci întreg Medeleniul cu toate Olguţele lui în suflet şi cu Monicile în gest. Aştepţi să o vezi cum muşcă din bucata de aluat caldă şi dulce. Nu o face. Cu paşi mărunţi, înaintează pe trotuar. Ţine covrigul cu grijă, ca pe o lumânare de Înviere. Se opreşte. Ea a văzut ceva ce tu, prea prins să îi admiri frumuseţea de om care a ştiut să treacă peste toate lacrimile şi să rămână curat în inimă, nu ai observat până acum. Covrigul îşi schimbă stăpânul. Mâna în care stă acum tremură. În ajutorul ei sare încă o mână, la fel de tremurândă. Amândouă încearcă să îl ducă spre gura care îl aşteaptă. E greu. Foarte greu. Simţi cum îţi străpung gândurile tot chinul şi toată durerea bietelor mâini. Sunt doar două. Cândva au fost puternice, au aparţinut unui bărbat înalt, zdravăn, sigur pe el. Acum, veghează cuminţi în poala unui bătrân bolnav, prea mândru ca să cerşească, prea sărac şi prea singur ca să rămână în casă şi să moară neştiut de nimeni. Împreună cu el, stau pe bordura unei vitrine cu Moş Crăciuni, la soare. Precum bulgărele pufos, se bucură de ultima zi caldă a acestui an. Te-ai oprit şi tu. Pe stradă trec oameni. Privesc în pământ, neatenţi. Se grăbesc spre casă. Oricât ar fi de frig şi de gol, acolo îi aşteaptă cineva. Sunt încă atât de tineri, atât de puternici, atât de multe drumuri au înainte şi nu o ştiu, nu o vor şti decât atunci când va fi prea târziu. În întregul oraş, doar trei fiinţe sunt fericite: un bulgăre gri-albastrui mieunator, o bunică albă cu parfum de alt secol şi un bunic în ai cărui ochi bucuria ultimei zile calde a anului s-a împletit cu bucuria mierii de pe covrig. Singurele trei fiinţe din oraş care nu au nimic şi pe nimeni. Doar ele văd că, pentru câteva ore, în lume s-a întors primăvara. Bunica albă, după ce din puţinul ei a luminat ziua unui bătrân mai bătrân decât ea, şi-a continuat drumul, cu paşi mici. Mâinile au obosit şi au lăsat covrigul alături de ele, pe o bucată de hârtie. În sufletul tău ninge cu fulgi foarte mari şi foarte grei. O porneşti şi tu, aiurea, în căutarea unei planete unde bătrânii au copii mari şi iubitori, iar pisicile stăpâni grijulii.

Saracii oameni bogati

P.S. Dacă vreunul din voi are link către o înregistrare în care piesa e cântată cap-coadă fără pauze, îl rog să mi-l dea şi mie, eu nu am reuşit să găsesc. Multumesc.

Implanturi marca "Terra"

2010-12-14T11:35:00.002+02:00

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

2010-12-08T15:44:00.000+02:00

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

2010-12-08T15:22:00.000+02:00

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...

Vali Sterian

Florian Pittis

John Lennon

Întrebări existenţiale

2010-12-04T02:46:00.001+02:00

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

2010-12-01T12:09:00.003+02:00

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer

Ziua lupilor

2010-11-30T19:30:00.001+02:00

De foarte mulţi ani, am preluat sărbătorile altora, plângându-ne în acelaşi timp că nu se mai ţine cont de tradiţii, că spiritul românesc nu mai există. Din punctul asta de vedere, mi-au plăcut întotdeauna irlandezii. Oriunde ar fi, poartă cu ei tot ceea ce înseamnă Irlanda. Sărbători, culori, cântece, obiceiuri, superstiţii şi personaje mitologice. Elfii, spiriduşii, ielele, uriaşii şi piticii de sub stânci, există peste tot unde există irlandezi, iar în data de 17 martie întreaga lume devine verde, pentru că atunci sărbătoresc ei echivalentul a ceea ce ziua de 30 noiembrie este pentru noi (mai puţin ziua naţională). Mă întreb câţi dintre cei care s-au îmbrăcat anul asta în vampiri pe 30 octombrie ştiu că azi este ziua vrăjitoarelor la noi şi că Sf.Andrei este patronul spiritual al României, aşa cum Sf.Patrick este patronul spiritual al Irlandei. Noi însă preferăm să sărbătorim All Hallow's Eve. Păcat este că cei care aleg asta nici măcar nu ştiu ce este acea noapte, ce reprezintă, aşa cum nu ştiu nici ce reprezintă pentru noi noaptea şi ziua de Sf.Andrei.
Din punct de vedere religios, sărbătoarea de Sf.Andrei este poate cea mai importantă pentru România. Ar trebui să fie mediatizată şi popularizată, pentru că reprezintă ziua patronului spiritual al acestei ţări şi ar putea fi foarte bine legată de Ziua Naţională. Nu ne-ar împiedica nimic nici pe noi, aşa cum nu îi împiedică pe irlandezi, să facem cu adevărat două zile de sărbătoare frumoase, să aducem în pieţele publice şi parcurile noastre ursul, lupul, costumele tradiţionale, dansurile, să facem târguri de artă populară, concursuri tematice, etc.
Şi acum, să vedem ce obiceiuri există pentru al nostru "Halloween".

În tradiţia populară, 30 noiembrie este Ziua Lupului. Poveştile spun că în noaptea de Sf.Andrei lupii formează haitele, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecăruia din ei. Legat de asta şi apropos de teama de lupi, trebuie să ştiţi că atacurile lupului asupra oamenilor sunt extrem de rare, în întreaga lume. Se spune că numai câţiva oameni sunt sortiţi să fie mâncaţi de lup şi se mai spune că şi lupii ştiu asta şi nu mănâncă decât pe cei meniţi. Conform legendelor, este şi singura noapte din an în care lupul poate să "îşi vadă coada", adică să privească în spate.
Noaptea de Sf.Andrei este şi noaptea vrăjitoarelor, cea în care duhurile ies şi umblă libere prin lume de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, iar cerurile se deschid. Ca şi în noaptea de Sânziene, animalele vorbesc, însă nu e bine să le auzi, pentru că îţi va merge rău. În această noapte, fetele de măritat puneau busuioc sub pernă şi făceau "vrăji de ursit" pentru a îşi visa alesul.
Potrivit unui obicei vechi si in mod sigur uitat, de Sf.Andrei copiii formau grupurile de colinda si isi stabileau gospodariile unde vor merge in noaptea de Ajun. Tot în noaptea de 29/30 noiembrie se "păzea usturoiul". Într-o casă se adunau feciori şi fete, puneau pe o masă căpăţâni de usturoi, lumânări, ulcele cu apă neîncepută, pâine şi până în zori păzeau toate aceste lucruri, ca nici unul din ele să nu dispară sau să fie atins, cântau, dansau, făceau chef în toată regula. Dacă vreodată veţi auzi pe cineva că va spune "arăţi de parcă ai fi păzit usturoiul", să ştiţi că la asta se referă şi că arătaţi că şi cum aţi fi petrecut o noapte albă.
De Sf.Andrei se pune grâu la încolţit, pentru a afla cum îţi va merge în anul care vine. Dacă pe 1 ianuarie grâul din farfurioară este înalt, verde, des, înseamnă că vei avea un an bun.
Iată deci o mulţime de obiceiuri de care nimeni nu mai ţine cont. E adevărat, nu avem baluri mascate ca tradiţie de Sf.Andrei, însă în mod sigur avem multe alte moduri de a ne distra în această zi. În fond, distracţie poate însemna şi să mergi să vezi cum se face o oală de lut, sau cum se ciopleşte un fluier, pentru ca mai apoi să te întâlneşti cu prietenii undeva şi să "pazesti" toată noaptea vinul fiert şi chitările.
Aşa că la mulţi ani Andrei şi Andreea, pentru azi şi la mulţi ani români, pentru mâine. Sunt zilele noastre. Merită serbate, zic eu.

Ceasul cucuvaielor

2010-11-30T14:06:00.000+02:00

Noaptea iată a venit.
vârcolaci şi iele,
duhurile rele,
pleacă la peţit.
Suflete, te-ascunde,
c-au ieşit din unde
fiicele râului
din celălalt tărâm.
Galeş le e glasul
şi sosit-a ceasul,
umbre-n urma lor rămân.

Albe, cu priviri de foc,
ielele nebune
au ieşit în lume
şi se prind în joc.
Fată despletită,
candela-nvelită,
în oglindă fum şi vis.
Buzele descântă,
cheamă şi cuvântă,
cerurile s-au închis.

Mulţi ca frunza, iuţi ca vântul,
vin, întunecă pământul,
timpul pentru rugă-a trecut.
Curge, zboară, cade, ţipă
aripi negre se ridică,
ceasul cucuvaielor a bătut.

30 de filme care trebuie văzute

2010-11-29T14:11:00.003+02:00

Pentru că e luni şi pentru că poimâine va fi prima zi din ultima lună a acestui an (ciudată frazare, ştiu), mă gândesc să fac un (fel de) top al filmelor care îţi pot schimba felul de a fi, felul de a gândi, felul de a privi lumea. Poate, dacă încă nu le-aţi văzut, apucaţi să o faceţi până pe 31 decembrie şi veţi păşi în noul an cu alte vise, alte planuri, poate mai buni, mai atenţi la cei din jur, mai convinşi că, până la urmă, singurul lucru din viaţă care într-adevăr contează este dragostea , că atunci când crezi cu adevărat în ceva poţi face miracole. Şi, nu în ultimul rând, unele din ele au să vă amintească, dacă aţi uitat, că darurile pe care fiecare din noi le-a primit de la ursitoare nu trebuie irosite si ca singurele lucruri pe care nimeni, niciodata, nu ni le poate lua, sunt mintea si sufletul.

If Only
August Rush (multumesc, Gâză)
A Walk to Remember
P.S.I Love You
Good Will Hunting
5 People You Meet In Heaven
Georgia Rule
Sweet November
Scent of a Woman
50 First Dates
Paulie
S1m0ne
The Ultimate Gift
Finding Neverland
The Wizard of Oz
My Fair Lady
Miracle on 34th Street
Fisher King
Tootsie
Rainman
City of Angels
Donnie Darko
E.T.
Green Mile
Foxfire
Leon
Breakfast at Tiffany's
Awakenings
One Flew Over the Cuckoo's Nest
Modern Times

Cu sufletul in palma

2010-11-25T21:06:00.001+02:00

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.

ADN-ul mineralelor si invazia pacifica

2010-11-24T04:46:00.001+02:00

De când am început să scriu pe blog, mi-am făcut o regulă din a nu comenta aici alte postări, articole de presă, emisiuni radiotvshowbizisice (sic!), comportamente şi afirmaţii ale persoanelor mai mult sau mai puţin publice. De data asta totuşi nu mă pot abţine. Ştiri scrise cu picioarele, articole agramate, informaţii reduntante, fraze fără cap şi fără coadă, m-am obişnuit demult să văd/aud/citesc la Realitatea. Este însă pentru prima oară când, datorită lor, aflu de o, citez, "invazie pacifică a extratereştrilor" şi de "minerale modificate genetic". Mă veţi ierta dacă îmi voi încălca şi regula de non-utilizare a romglezei internautice şi voi folosi unica expresie care reproduce exact prima reacţie pe care am avut-o: WTF?!?!?
Să le luăm pe rând.
Invazie pacifică. Ok, sunt de acord. Dar de ce neapărat pacifică? Mediteraneană ce are? Sunt mai destepţi aia din zona Pacificului, au cotizat mai mult la SETI ca să vină E.T. numai la ei? Poate vrem şi noi extratereştri. Mă rog, tot e bine că nu e vorba de o invazie atlantică, nu de alta, dar mă gândesc şi eu ca omul: NATO, aliaţi, recentele jocuri "bomba mea e mai şmecheră decât bombele tale made in USA" iniţiate de coreeni, o invazie atlantică nu ar suna bine deloc. De fapt cred că ideală ar fi o invazie caspică. Însă aş vrea să îi rog pe domnii extratereştri să fie o invazie prietenoasă şi lucrativă, pacifistă şi nu belicoasă.

Minerale modificate genetic. Eu prea multă biologie şi genetică nu ştiu, chiar aş putea spune că nu ştiu deloc, dar tot îmi pare puţin a la Ray Bradbury. Din câte mai ţin eu minte, presupunând că nu m-am sclerozat de tot(încă), organism modificat genetic înseamnă un organism viu creat artificial prin mutatul genelor de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, înainte-înapoi şi pe diagonală, ca în dansul ăla de se practică pe la nunţile româneşti.

Să vedem ce zice dicţionarul:
Mineral
definiţia 1
Corp solid, cu o anumită compoziţie chimică, care se găseşte în natură în stare cristalină sau amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor.
definiţia 2
Care conţine corpuri anorganice; constituit din materie anorganică.

Genetică
Ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor. Tehnicile ingineriei genetice constau în izolarea segmentelor ADN ( materialul genetic) de la o fiinţă vie (virusuri, bacterii, plante, animale şi inclusiv om) pentru a le introduce în materialul ereditar al alteia.

Acu', una din două: ori cei de la Realitatea sunt adepţii teoriei care spune că şi pietrele sunt vii, respiră, mănâncă, vorbesc, ori era vorba despre o poveste SF de care şi-a amintit editorul ştirii şi s-a gândit să bucure lumea cu ea.

Una peste alta, am să întreb şi eu ca unii comentatori: alo, băieţii, un jurnalist, ceva, angajaţi şi voi în următorul cincinal? Bag seama că la urangutani dresaţi să ţină pixul în mână şi să dea din el ca şi cum ar scrie v-aţi făcut norma pentru cincinalul ăsta, ştirile voastre o demonstrează din plin.

detalii despre extratereştrii pacifici şi ale lor pietre vorbitoare, aici

p.s. dacă vreunul din voi are vreme să semnaleze cârcotaşii, cred că le-aţi face o bucurie mare, poţi face mişto pe tema extratereştrilor minerali pacifici modificaţi genetic un întreg sezon

Un joc

2010-11-20T03:17:00.001+02:00

Pare-se că în ultimele zile Vânzătorul de vise îşi culege ideile din filme. Pentru că cel mai recent văzut este "The Exam", mi-am amintit de o problemă de logică la fel de enervantă ca şi cea din mai sus numita producţie.

Prin urmare, prietene care citeşti acum asta, eşti într-o cameră ale cărei unice comunicaţii cu exteriorul sunt două uşi. Fiecare uşă este păzită de un Gardian. Una din uşi duce spre lumina (cunoaştere) iar cealaltă spre întuneric (ignoranţă). Unul din Gardieni spune întotdeauna adevărul, iar celălalt minte întotdeauna. Ai dreptul să pui o singură întrebare unui singur Gardian, pentru a descoperi uşa care duce spre lumină. Nu ştii care din cei doi spune adevărul şi care minte, aşa că nu contează pe care îl alegi. Ce întrebare pui?

Indiciu: există o unică întrebare care, pusă oricăruia dintre ei, îţi va indica invariabil uşa corectă, indiferent dacă Gardianul a minţit sau a spus adevărul.

Experimentul

2010-11-18T19:43:00.001+02:00

Câmpiile Morţii, Abu Dhaib, Experimentul Stanford, Experimentul Piteşti, Birkenau, Auschwitz, Experimentul Milgram. Nume în spatele cărora se ascunde adevăratul chip al umanităţii. Ce se întâmplă când un om ajunge să deţină puterea absolută, când singurele reguli sunt cele pe care el însuşi le impune, când nu există nici un factor inhibitor -legi, justiţie, teama de pedeapsă- între el şi propria minte? Se va schimba? Va începe să se comporte altfel decât a fost educat să o facă? În 95% din cazuri, răspunsul este: da. Spre deosebire de restul animalelor de pe această planetă, oamenii au dezvoltat o înclinaţie aparte pentru cruzime. Ne place să vedem sânge, să auzim ţipete. Mergem la filme gen "Saw" şi le privim fascinaţi, ne oripilează ceea ce vedem acolo şi totuşi nu ne putem desprinde ochii de la ecran. Ne îngrozeşte şi ne hipnotizează în acelaşi timp orice are legătură cu violenta, moartea, durerea, tortura. Nu este de mirare că dacă, întâmplător, ajungem în poziţia de a deţine controlul absolut, ne putem transforma în bestii. Nu animale. Absolut nici un animal nu se comportă aşa. Nici un animal nu ucide de plăcere, nici un animal nu torturează. Doar noi. Închisorile şi lagărele sunt cele mai bune demonstraţii că oamenii nu sunt atât de departe pe cât cred în lanţul evoluţiei. Dar dacă nu e o închisoare reală? Dacă nu este un lagăr real? Dacă există reguli şi limite impuse de la început, rămânând comun un singur factor: puterea absolută acordată câtorva oameni? Veţi spune că, în acest caz, nimic rău nu se va întâmplă. Şi veţi greşi. La un moment dat, linia fragilă dintre joc şi real va fi depăşită. Este inevitabil să se întâmple aşa, pentru că întotdeauna într-un grup există cel puţin o persoană care a adunat atâtea frustrări, atâtea spaime, atâtea neîmpliniri încât, dacă i se va oferi ocazia, va deveni un monstru. Cred că este un soi de compensare inconştientă a faptului că în viaţă reală eşti nimeni. Pentru prima oară poţi conduce pe alţii. Pentru prima oară ai ocazia să plăteşti umilinţele şi durerea, chiar dacă cei asupra cărora îţi reverşi răzbunarea nu au absolut nici o vină. În acel moment, între ţine şi tu există un singur lucru care poate opri ororile: omul. Dacă într-adevăr faci parte din această specie, vei acţiona moderat, asigurându-te că se respectă regulile, dar fără să treci linia. Dacă partea umană din tine este doar o masca creată de educaţie şi societate, la un moment dat ea se va sparge şi vei deveni o specie care nu există. O specie ale cărei unice reguli sunt: umileşte, torturează, ucide. Înlătură-ţi chiar şi aliaţii dacă nu îţi recunosc puterea. Am considerat întotdeauna că jocurile de război sunt extrem de periculoase, pentru că acea linie de care vorbeam poate fi foarte uşor depăşită şi se poate ajunge de la distracţie la moarte în doar câteva secunde. Experimentele pe această temă o demonstrează.
Ce se întâmplă însă dacă în această ecuaţie - putere, lipsa cuiva care să oprească jocul- introducem şi banii? V-aţi întrebat vreodată ce aţi fi în stare să faceţi, până unde aţi fi capabili să mergeţi, pentru o sumă relativ mare de bani? Dacă vi s-ar pune în mână un pistol, v-ar fi arătat un om oarecare de pe stradă şi vi s-ar spune "trage şi vei câştiga destul cât să nu mai ai nevoie vreodată să munceşti", aţi face-o? Dacă vi s-ar propune să participaţi la un experiment în care unii dintre voi ar fi gardienii şi alţii deţinuţii şi totul ar trebui să se întâmple cât mai real cu putinţă, unica interdicţie fiind folosirea violenţei fizice, aţi acceptă? Aţi avea curaj să vă înfruntaţi adevărata personalitate? Ce aţi face când aţi vedea că jocul nu s-a încheiat după primul abuz, deşi iniţial vi se spusese că asta se va întâmpla? Ce aţi face dacă într-o zi aţi ajunge în poziţia de a avea putere absolută asupra altora? Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne punem întrebarea asta. Părerea mea este că niciodată puterea, de orice fel, nu ar trebui să ajungă decât în mâinile unui om destul de educat încât să ştie ce poţi şi ce nu poţi face ca lider. Până unde poţi duce jocul şi cât ai dreptul să dispui de cei subordonaţi ţie. Felul în care ştim să folosim libertatea este singurul lucru care poate să ne diferenţieze de strămoşii noştri din peşteri şi să ne urce puţin pe scara evoluţiei. Nu mult, din păcate, însă destul cât să înţelegem că de fapt tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este un experiment are are rolul să ne înveţe, să ne dreseze unde e locul nostru şi unde e locul lor. Ce se întâmplă însă în cazul în care subiecţii experimentului refuză să mai joace după regulile Fratelui cel Mare? Într-o zi vom afla asta, probabil. Va fi ziua în care între noi şi creierul nostru va sta doar partea umană şi ea va decide care este viitorul. Va fi un soi de "gom jabbar" al omenirii, însă nu capacitatea de a învinge spaima, ci aceea de a învinge cruzimea va face diferenţa dintre om şi animal primitiv. "Când priveşti în abis, abisul priveşte şi el în tine".

Mic manual de nefericire...

2010-11-15T22:39:00.002+02:00

...sau cum să devii nefericit în 15 paşi simpli. Şi nu doar atât, dar şi cum să continui să rămâi nefericit oricât de mult ar încerca cei din jur să te convingă de faptul că viaţa e frumoasă.

1. Fii convins că toţi sunt mult mai buni decât tine, minimalizează-te zilnic şi compară-ţi mereu realizările sau eşecurile cu cele ale altor persoane.
2. Povesteşte de cel puţin 20 de ori pe zi, oricui are răbdare să te asculte, cât de neplăcute sunt viaţa ta, situaţia ta materială, relaţia ta, copiii tăi, rudele tale, prietenii tăi. Nu mişca nici un deget ca să schimbi ceva în bine.
3. Fii supărat cât mai mult timp şi răspunde cu un "n-am nimic" morocănos oricui te întreabă ce ai pe suflet.
4. Nu spune niciodată celor dragi că îi iubeşti. Porneşte de la premisa că ei oricum ştiu asta, deci nu mai simt nevoia să o şi audă din când în când.
5. Fă în fiecare zi exact aceleaşi lucruri, în exact aceeaşi ordine. Dacă se poate să urmezi o rutină stabilită la secundă, pe ceas, este perfect.
6. Când vezi că nu ţi-a reuşit ceva din prima, renunţă. Reciteşte pasul 1 si povesteşte-ţi cel puţin o dată pe oră că tu oricum nu eşti bun de nimic. În general evită să inveţi ceva nou, să iţi schimbi viaţa, oraşul, ţara, relaţiile. Spune-ţi că oricum nu va merge, deci nu are rost.
7. Fă-ţi o listă cu toate lucrurile rele (adevarate sau doar închipuite) pe care le-ai facut încă de când ai spart vaza bunicii când aveai 10 luni şi mergeai de-a buşilea. Citeşte-o de două ori pe zi, dimineaţa şi seara şi nu uita să te culpabilizezi pentru orice a mers pe dos in viaţa ta, sau pentru chestii mai puţin plăcute întâmplate acum 1000 de ani. Axează-te pe acele momente despre care nu îşi mai aminteşte nimeni cu excepţia ta.
8. Lasa-te condus de frică şi fii convins că drobul de sare stă pregătit să cadă în orice secundă. Dacă iţi poţi imagina un meteorit, combinat cu o ploaie de lăcuste şi nişte uragane, plus un tzunami şi două cutremure, câteva maladii mortale şi cel puţin una cronică şi incurabilă, toate dând buzna in viaţa ta în acelaşi timp, venite special pentru tine şi care te afectează doar pe tine, este şi mai bine.
9. Fă în aşa fel încât să nu te mai intereseze decât banii şi munca, lasă orice altceva pe un plan secundar, nu mai vorbi despre nimic altceva. Preferabil renunţă la prieteni, hobby-uri. Aminteşte-ţi să te plângi mereu de colegi, şef, salariu, însă în nici un caz nu îţi schimba job-ul şi nici nu încerca să mai înveţi o meserie, sau chiar să porneşti propria afacere.
10. Pretinde întotdeauna de la ceilalţi mult mai mult decat poţi tu să le oferi.
11. Nu ierta niciodată nimic, nimănui. Răzbună-te cât poţi de des, pentru orice, chiar şi pentru faptul că acum ceva timp cineva a uitat că ţie nu iţi place cafeaua cu zahăr şi ţi-a adus o ceaşcă în care pusese, din greşeală, toată plantaţia de sfeclă. După ce te-ai răzbunat, pedepseşte-te şi pe tine pentru că ai făcut-o.
12. Nu te implica într-o relaţie de lungă durată, ca să nu suferi. Nu vei afla niciodată dacă nu cumva ai ratat marele tren, însă e foarte bine. Asta iţi va da un motiv în plus să fii nefericit, pentru că te vei intreba mereu dacă nu cumva de data asta era ceea ce iţi doreai.
13. Când iei o decizie, fă-o întotdeauna ţinând cont de evenimentele trecute. Lasă mereu trecutul să îţi influenţeze prezentul şi viitorul şi nu porni pe un nou drum, oricum şi de data asta va fi la fel. La fel de rău, ai ghicit.
14. Fă-ţi un scop din a încerca să schimbi persoanele din viaţa ta. Pentru asta, foloseste cât mai des critica.
15. Bârfeşte-i mereu pe toţi, invidiază-i pentru orice ei au şi tu nu, dar nu încerca să faci în aşa fel încât să obţii şi tu acel lucrul pentru care îi invidiezi. În general fii nemulţumit de oricine şi de orice, cu sau făra motiv. Nu uita să reinterpretezi cuvintele celorlalţi în aşa fel încât să îţi creezi senzaţia că au ceva personal cu tine.

Urmând aceşti 15 paşi extrem de simpli, vei obţine:
- o psihoză maniaco-depresivă cu episoade din ce în ce mai dese şi mai agresive
- sentimentul unic şi imposibil de reprodus pe cale artificială că intregul mapamond a semnat un pact să îţi facă ţie viaţa amară
- o garsonieră numai a ta, în care cel mai probabil îţi vei petrece tot restul vieţii încercând să îţi dai seama dacă eşti Napoleon, Regina Elisabeta I, sau Ioana D'Arc. Printre alte avantaje, trebuie menţionat acela că nimeni nu o să te mai contrazică niciodată, iar mâncarea îţi va fi servită prin fereastra de la uşa, fără ca tu să mai fii nevoit să faci efortul de a merge la masă.

Succes.

Şi nu uita că viaţa ta este exact aşa cum alegi tu să fie. Nu există "nu pot", există doar "nu vreau".

"Pluteşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."
Regina Isabella către Cristofor Columb

Faţa nevăzută a lucrurilor

2010-11-11T16:19:00.005+02:00

Motto:
Când ultimul copac va fi tăiat, ultimul peşte va fi prins şi ultimul râu va fi otrăvit, vom realiza că nu putem să mâncăm bani.

Trăia în Nevada, mic şi urât, nebăgat în seamă de nimeni, cu trupul contorsionat si încovoiat, care îl făcea să semene mai mult cu un animal născut din coşmarurile nopţii. Numele lui era Prometheus şi provenea din familia Pinus longaeva. Într-o zi, un student a avut de realizat o lucrare despre cei mai bătrâni copaci din lume şi, inevitabil, a ajuns acolo unde locuia Prometheus. L-a privit cu scârbă, s-a scarpinat în cap şi a decis că ar fi interesant totuşi să scormonească puţin prin măruntaiele bătrânului. Zis şi făcut. A scos burghiul lui cel nou pe care dăduse o grămadă de bani şi a început să scobească. Prometheus a tăcut cât a tăcut, a suportat operaţia de deteriorare a trunchiului cu stoicismul şi resemnarea vârstei, însă la un moment dat s-a supărat şi a luat şi el o decizie, anume să îşi pună la treabă colţii încă puternici şi să muşte cu forţă din burghiu. Studentul nostru, care nu se aştepta la aşa ripostă agresivă, s-a înfuriat. Cum adică, burghiul lui cel nou, abia cumpărat, care costase o grămadă de bani, să rămână amintire înfipt în burta unui moşneag care nici măcar nu merita de fapt efortul de a fi studiat? Nu, aşa ceva nu era posibil. Prin urmare, s-a dus la autorităţi să îl pârască pe Prometheus şi să ceară înlăturarea lui în scopul recuperării preţioasei unelte.
Şi uite aşa, pentru că oamenii nu ştiu niciodată să decopere şi faţa nevăzută a lucrurilor, a fost tăiat cel mai batrân copac din lume, care nu făcea nimănui nici un rău, ci doar aştepta liniştit momentul (nu foarte îndepărtat în timp faţă de cel la care se petrece povestea) acel magic şi extraordinar moment când ar fi împlinit venerabila vârstă de 5000 de ani.
Morala: lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par fi şi este foarte uşor să judecăm doar după aparenţe, fără să mai procesăm informaţia în reţeaua neuronală. Asta nu înseamnă însă în mod necesar că analiza noastra va fi şi cea corectă.

   ...şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţe,                        mai puţin eroul principal

       The end.

Vasile Seicaru-Padurea si menajeria

Ecouri, ecouri...

2010-11-10T17:56:00.001+02:00

Exista in lume milioane de oameni care nu au cui sa ceara ajutor. Poate unii trec pe langa tine, pe strada, iar tu nu ai cum auzi strigatul lor mut. Daca i-ai privi in ochi, ai sti. Intr-o lume ideala proabil i-ai opri si i-ai intreba ce poti face pentru ei. Nu ai cum face asta insa, nici unul din noi nu are cum. Putem totusi, macar din cand in cand, sa ne amintim sa fim oameni si sa preluam strigatele care intamplator ajung la noi, sa le trimitem mai departe, sa fim ecou.
Azi am doua povesti pentru voi:

POVESTEA NR.1
Zolty este un om care chiar are probleme. Mari. Traieste de cand era mic in scaunul cu rotile, este sustinut de un frate caruia tocmai i s-a taiat 25% din salariu (prietenii stiu de ce) si amandoi locuiesc intr-o casa care in curand se va darama peste ei. Asta ca sa nu mai pomenesc nimic de faptul ca nu au cu ce se incalzi si ca in general nici niste paturi, haine, strachini si cratite sau orice altceva voua nu va mai este de folos prin gospodarie le-ar putea fi lor utile.
Apelul vine de aici si de aici .
Puteti ajuta cum va e mai usor: donand orice suma in conturile de mai jos, trimitand pachete cu diverse, sau punand efectiv mana pe lopata, cazma si ajutandu-l pe Zolty in primul rand sa isi consolideze casa acum, in prag de iarna. Daca sunteti arhitecti sau ingineri constructori, daca aveti o firma de materiale de constructii, ajutorul vostru e la fel de binevenit.

- virament bancar pe numele BĂZĂVAN RADU VALENTIN
cont RO87INGB0000999900415087 deschis la ING Eroilor, Cluj (în RON) – pentru acoperirea cheltuielilor legate de consolidarea şi izolarea casei
- virament direct în contul lui Zolty – EGYED PETRU ZOLTAN
Conturile bancare:
cont în RON – RO71 RZBR 0000 0600 1001 9118
sau
cont în EURO – RO33 RZBR0000060010019123
ambele deschise la RAIFFEISEN BANK sucursala Turda (BIC/SWIFT: RZBRROBU)

POVESTEA NR.2
Povestea ei este scurta. O cheama Adina Buhoci, are 32 de ani, este mama unei fetite de 1.3 ani si a aflat de curand ca sufera de o forma grava si acuta de leucemie. Adina nu are neaparat nevoie de bani cat de transfuzii zilnice de sange. Pentru ca sistemul medical romanesc spune ca nu poate primi decat daca se doneaza pentru ea, sunteti rugati sa o ajutati. Ea are grupa A2, insa nu este neaparat necesar sa aveti si voi aceeasi grupa, asa cum de altfel stiti din alte campanii similare organizate in ultimii 2-3 ani.de data asta nu mai este insa vorba despre un parinte care cere ajutor pentru copilul sau, ci despre o mama care cere ajutor ca sa poata sa traiasca destul de mult pentru a isi vedea copila ajunsa om mare.
Apelul vine de aici, de aici si de aici.
Dupa ce donati, veti primi o fituica ce va trebui sa ajunga (prin posta) aici: SC Business Logic Systems, strada Pitesti nr.16, Cluj-Napoca
Centre transfuzie sanguina din tara

Si pentru ca tot se apropie diversi Mosi, va amintesc ca orice obiect, jucarie, haina de care voi nu mai aveti nevoie poate ajunge foarte bine la o casa de copii sau la un azil de batrani, sau chiar la vecinii vostri de bloc/strada mai saraci. Nu trebuie sa asteptati sa inceapa cineva o campanie umanitara ca sa le duceti, le luati pur si simplu si mergeti voi cu ele acolo unde credeti ca e nevoie.

Octavian Bud - Niciodata (live)

Apel la decenta

2010-11-06T23:32:00.003+02:00

Exista candva, pe plaiurile "mioritice" (si nu numai) un obicei frumos: cel mai mare dusman daca iti era un om, cand se afla pe patul de moarte te duceai si ii dadeai iertarea ta, ca sufletul sa ii poata trece impacat in lumea umbrelor. Cu totii avem parerile noastre despre cei din jur. Putem sa ii apreciem sau nu, sa ii iubim sau nu, e chestie de preferinte si mai ales de relatia in care suntem cu respectivele persoane. Sa te bucuri insa in fata mortii unui om, sa spui: "a mai murit un porc/jigodie/nenorocit" mi se pare urat si nedemn pentru cineva care se considera a fi fiinta umana. Cum te-ai simti daca, la moartea unuia din apropiatii tai, ai auzi un oarecare spunand: "a mai murit o jigodie"? E posibil sa aiba dreptate, din punctul lui de vedere. E posibil ca acel om, a carui moarte tu o plangi, sa fi facut un rau cumplit cuiva. Totusi, pe tine cuvintele te vor durea si vei riposta. Asa cum bine spunea un nene cu multi neuroni, totul este relativ. Privind prin prisma acestei relativitati, daca nu poti spune ceva bun despre un om la moartea lui, atunci este mai bine sa spui doar "Dumnezeu sa il ierte" sau sa taci. Se numeste respect pentru durerea copiilor lui, pentru ca doare enorm cand pierzi un parinte. Daca nu ma credeti, inchideti ochii si imaginati-va ca mama sau tatal vostru tocmai au murit. O sa vedeti ca numai gandul o va sa rupa sufletul in doua. Nu am vrut sa scriu despre aceasta moarte mai mult decat scrisesem, tocmai pentru ca nu am nici o certitudine despre omul Adrian Paunescu. Ma ingrozeste si ma scarbeste insa ceea ce vad si aud de doua zile, asa ca am decis ca e cazul sa imi exprim si eu opinia, ca sa nu mai existe discutii ulterioare pe aceasta tema. Il respect pe poetul Adrian Paunescu. "Un versificator traficant de sentimente", a spus cineva. Poate, nu am cum sa ma pronunt, nu sunt nici critic, nici literat. Eu doar citesc si stiu atat: sunt poezii ale lui care ma ating adanc in suflet, mi-l sfasie sau mi-l inalta. Sunt versuri ale lui care ma fac sa plang pentru toata nedreptatea din lume, versuri care ma fac sa ma indragostesc iar si iar de oameni, de poveste, de flori, de cantece, de istorie, sunt chiar si versuri care ma fac sa iubesc aceasta tara mult prea plina de oameni cu suflete mici si urate. Pentru mine, Adrian Paunescu-poetul exista, asa ca va rog sa imi dati voie sa ii regret plecarea fara sa mai varsati venin. Daca nu din respect pentru voi ca oameni, atunci din decenta si respect pentru copiii lui. Nu ma intereseaza omul Paunescu, am spus-o deja. Nu stiu ce a facut, cum a facut si am prostul obicei sa nu iau de bun si adevarat tot ce spun unii si altii, pentru ca orice moneda are doua fete. Parerile altora despre cineva nu le ascult niciodata, imi formez propriile opinii in functie de ceea ce vad si, cum bine stiu cativa cunoscuti, sunt in stare sa imi apar acele pareri cu orice pret, asa cum la fel de bine pot sa imi cer si scuze daca descopar ca nu am avut dreptate. Prin urmare, daca eu, incapatanata, orgolioasa si extrem de "aprinsa" cand e vorba de aparat/blamat pe cineva sau ceva, pot ignora toate povestile urate si pot sa regret moartea unui poet, atunci puteti si voi, chiar daca nu il considerati nici poet, nici om, sa practicati decenta in fata mortii si sa taceti daca nu aveti nimic civilizat de spus. Asta daca vreti sa va mai numiti prieteni ai mei. Refuz sa am prieteni care jubileaza ca a murit cineva. Din punctul meu de vedere, cei care gandesc asa nu sunt cu nimic mai buni decat cel in care dau cu pietre(in cazul in care acela chiar a fost o jivina fara caracter si moralitate) si nu isi merita dreptul de a se numi oameni. Ca sa vedeti cum se procedeaza in cazul in care chiar simti nevoia sa spui ceva la moartea unui om care te-a suparat si te-a ranit profund, sau pe care pur si simplu nu l-ai suportat din cine stie ce motive, cititi asta.

P.S.
Daca va plac versurile si aveti curajul sa o recunoasteti fata de voi (pentru ca frumusetea si linistea sufletului vostru sunt cele care conteaza) cred ca cinstit ar fi sa acordati iertarea voastra in singurul mod in care o mai puteti face: aprinzand o lumanare.

Daca sufletul tau intelege de la rock pan' la imnuri si rugi...

2010-11-05T09:54:00.001+02:00

Stateam acum cateva zile de vorba cu un prieten de departe despre folk si poezia care da poveste melodiei. Azi voi uita omul si ma voi gandi doar la artistul care a pus cuvant in cantecele pe care atat de mult le iubesc si le iubiti. Incercati si voi sa faceti la fel, pentru ca astazi s-a mai pierdut o parte din generatia in blugi si din pacate nu exista nimic venit in urma ei care sa o inlocuiasca.

Scenariul unui film de groaza

2010-10-14T03:07:00.002+03:00

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM, ca nu cumva cele cateva sute de contacte pe care le am in lista sa fi uitat ca exist in cele 5-6 ore in care am lipsit din motive de somn. Daca tot am deschis PC-ul si m-am logat, e cazul sa ii anunt pe toti ca astazi va fi soare si nu va ploua.

ora 9:00 Am ajuns la birou si ma reped infrigurat(a) la PC, sunt deja offline de vreo ora. Daca tot m-am logat, inainte de a imi verifica intalnirile si telefoanele si ce-o mai fi de facut pe ziua de azi, hai sa mai trimit un mass, oamenii inca nu au aflat ca varul Fane are un concurs pe site-ul lui.

ora 9:30 Super tare, ce banc misto, pe asta nu l-am mai auzit...de vreo 10 ani, trimit un mass ca sa se rada(sic!) si altii.

ora 9:35 Wow, ce poze faine, ce dragalasi sunt catelusii astia cu fundita, poate vor si altii sa ii vada, o sa le trimit un mass

ora 10:00 Oare nu o fi uitat lumea de concursul lui varu' Fanel? Sa le mai dau eu un mass...

ora 11:00 Ce articol interesant, oare nu vor si altii sa il citeasca? Hmm...cam lunga lista, nu stau sa aleg pe cine ar putea interesa, mai bine dau un mass, nu conteaza ca probabil 99% din cunoscutii mei mai mult sau mai putin virtuali nu sunt interesati de workshopuri despre cresterea socatelui portocaliu de padure, e doar un mass, nu se supara, daca nu ii intereseaza nu citesc.

ora 11:30 M-a rugat varu' Fanel sa mai dau mass cu concursul lui.

ora 12:00 Plec la masa. Oare imi mai merge netul pe mobil...?

(dupa cateva ore si 15 mass-uri mai tarziu)

ora 16:00 Ce obosit(a) sunt, abia astept sa ajung acasa, macar de acolo pot vorbi ca lumea pe mess fara sa ma mai opresc sa fac tot felul de chestii. Chiar, sa nu uit, inainte sa inchid PC-ul, sa mai trimit un mass cu catelusii aia ca sunt tare draguti si poate nu era toata lumea online cand am dat prima oara link-ul.

(dupa alte cateva ore si cateva mass-uri)

ora 21:00 Ar cam trebui sa fac curat in lista de mess, nici macar nu stiu cine erau aia care m-au injurat azi ca le-am trimis vreo 30 de mass-uri, ce tampiti, daca nu ii intereseaza, de ce citesc mesajul pe care il trimit eu?

(dupa inca 4 ore, insa cu mai putina mass-uri, pentru ca e greu sa trimiti mass si sa vorbesti cu 10 oameni in acelasi timp)

ora 1:00 E timpul sa merg la somn. Ah, sa nu uit sa dau un mass ca maine o sa ploua, sa stie lumea sa isi ia umbrela.

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM...

- poate continua la nesfarsit, pana la epuizarea nervoasa a "prietenilor", exploziile solare din 2012 (da, Doamne :D ), concediu (desi atata vreme cat exista internet mobil este relativ neimportant), somn (din fericire doar cateva ore, asa ca lumea nu va rata cele mai importante stiri despre ploaia de toamna si ninsoarea de iarna plus extraordinarul workshop despre socatele de padure) -

Prin urmare:

Multumesc tuturor celor care mi-au trimis mass-uri de-a lungul anilor, pentru ca:
1. Nu mai beau cola de cand am descoperit ca dizolva orice este organic.
2. Nu mai merg la cinema de frica sa nu ma asez pe un ac de seringa infectat cu SIDA.
3. Nu mai folosesc deodorant care poate sa-mi provoace cancer.
4. Nu mai ies cu nimeni deoarece mi-e teama ca ma atrage undeva, ma drogheaza si-mi scoate rinichii sa-i vanda la negru.
5. Am pus toti banii economisiti in contul lui Getuta, o fetita sarmana care are vro’ 20 de boli incurabile si care a reusit sa abureasca doua din cele mai mari companii din lume sa doneze cate 1 cent pentru fiecare mesaj care contine numele ei.
6. Am cam 30.000 de ani de ghinion in fata mea si am murit deja de 36.445.544 de ori.
7. Am aflat de 1700 de ori ca exista un virus care imi sterge lista de contacte din YM.
8. Sunt blestemata sa nu gasesc adevarata dragoste pentru ca nu am dat restart la PC, nu m-am dat de 3 ori peste cap si nu am apasat shift de 2.000.000 de ori.
9. Am citit de 874 de ori ca imi va fi sters contul de pe yahoo.
10. Mi-am sacrificat o mare parte din economii pentru micutul Rares, care e de 6 ani tot nou-nascut si se afla tot in spital in stare critica.
11. Am aflat de toate conferintele si workshop-urile despre cum sa iti stabilesti target-uri realiste cand te ocupi cu vanzarea online de sosete tricotate de bunica fratelui cel mare al varului sotiei nepotului cumnatei lui Moise.
12. Am recitit fascinata de 1.234.012 ori toate bancurile pe care le spuneau parintii mei la chefuri cand aveam 5-6 ani.
13. Cam astea au fost dar nu avea farmec daca nu ajungeam la 13.

si le propun urmatorele mass-uri:

- Salut! Ma numesc Titi! Sunt un mass micut, de-abia am fost creat! Tu ma poti ajuta sa traiesc si sa ma inmultesc trimitandu-ma mai departe! Dupa cum vezi, nu sunt un mass rau. Daca ma ignori, nu te blestem si nici nu te mint ca vei fi gasit de iubirea vietii tale la miezul noptii daca dai buzz la 50 de persoane. Nu sunt insa nici un mass bun. Daca ma trimiti mai departe, parintii micutului Gigel nu vor primi 0.00005 centi si nici nu vei castiga la loto. Vezi? Am fost cinstit cu tine, asa ca fa o fapta buna si trimite-ma mai departe! Macar eu sunt un mass cu suflet! Ai mila! -

- Daca stergi acest mesaj dupa citire, vei avea un an de ghinion, vei ramane fara prieteni, te va calca masina de calcat, nu-ti va mai merge netu', nu vei mai avea nicio zi ideala, vei asculta numai Cheeky Girls, vei munci 20h zilnic, te vei uita numai la "Stirile de la ora 5", iti va creste par pe nas, nu vei mai putea face pipi la toaletele ecologice din oras, o sa ramai fara hartie igienica de 3 ori pe saptamana, te va musca cel putin un caine o data pe luna (locul de care te va musca nu se poate stabili cu precizie...), vor intra mascatii peste tine in casa si nu-si vor cere scuze ca nu au batut la usa, cand te vei plimba prin parc va incepe ploaia si nu o sa ai umbrela la tine, te vei ingrasa peste masura, iti va creste colesterolul cu toate ca vei manca numai soia, vei munci in week-end, te va calca masina de calcat (din nou!), nu-ti vor mai merge jocurile pe calculator, telefonul nu va mai avea semnal, se vor strica apometrele, televizorul iti va lua foc (ceea ce nu e asa rau, avand in vedere ca singura emisiune la care te vei uita e "Stirile de la ora 5"), te vei electrocuta cand vei schimba bateria la ceas, vei fi concediat, iti vei gasi un nou serviciu dupa 86.400s la Monte Carlo si o sa faci naveta zilnic pana o sa-ti gasesti casa acolo. -

P.S. "Rugam toti amatorii de mass sa se sinucida sau sa roage pe cineva sa ii impuste. Multumim. Directia Anti-tembelism."

Urme in nisip

2010-10-09T00:50:00.001+03:00

Candva aveam aripi si vanam Steaua Polara. Locuiam pe muchia cea mai inalta a lumii, alergam printre zile si nopti cu nepasare pentru "ieri", cu speranta pentru "maine", tinandu-ne cu ghearele si coltii cat mai mult de ultima frantura de "azi". Eram cavalerii visului si ai lucrurilor indraznete. Eram convinsi ca putem fi orice, oriunde, credeam cu toata puterea sufletului ca Universul a fost creeat doar ca sa avem noi ce sa cucerim. Cateodata ne luam baghetele de ucenici-vrajitori si opream cursul firesc al lumii, incercam sa facem "ceva"-ul "altceva" si nu luam in seama apele dezlantuite in urma noastra. Imparteam ganduri tuturor, sfasiam emotiile, ne plictiseam repede si deveneam si mai plictisiti atunci cand ne dadeam seama ca ne-am plictisit. Respiratia noastra avea ritmul impus de aventura care ne astepta dincolo de usa. Eram tineri si toti oamenii din jurul nostru trebuiau sa fie asemeni noua.
Candva aveam aripi si vanam vise. Acum, ne-am oprit din goana si, cu arcurile rupte, ascultam Timpul. Cand chipurile din jurul nostru nu mai au stralucirea pe care o stiam, intelegem ca zilele care vin de acum inainte vor naste fiecare cate un inger. Undeva, pipaindu-ne urmele, ne pandeste Crocodilul din Taramul de Nicaieri. Tic-tac-ul burtii lui este singurul cantec ce ne va insoti de acum pasii, pana in clipa in care si noi vom deveni ingerii cuiva. In acea clipa, nu vor mai conta nici realizarile, nici esecurile, ci doar zambetul pe care l-am lasat (sau nu) in urma noastra. Noapte buna...

Let's do it Romania

2010-09-24T21:29:00.000+03:00

Eu asta fac maine. Voi...?

Umbre

2010-09-24T17:26:00.002+03:00

Nu mi-au placut niciodata oamenii care nu ajuta atunci cand pot sa o faca, motivand graba, lipsa mijloacelor concrete de rezolvare a problemei pentru care sunt solicitati, sau alte gaselnite de moment. In general, cand cel care iti cere sprijinul stie ca ai cum sa il ajuti, cand si tu stii ca ai cum si el stie ca tu stii si totusi spui "nu", refuzul tau, orice motivatie i-ai gasi si in orice forma l-ai imbraca, transmite un singur lucru: nu e treaba mea sa ii ajut pe altii, fiecare se descurca asa cum poate. Indiferenta fata de alte fiinte este cel mai grav defect pe care il putem avea si nu ne gandim niciodata ca refuzul nostru ar putea avea un efect mai dramatic decat ne inchipuim noi.
De-a lungul anilor, am ajutat oameni, catei, pisici, pui de vrabie, uneori doar am ascultat si am oferit umarul si o batista, alteori facut lucruri concrete si palpabile. De fiecare data cand cineva m-a rugat sa ajut sau am simtit ca este nevoie sa ajut, am intervenit, atat cat am stiut si am putut, de doua ori chiar in situatii extreme de "viata sau moarte". In cazul "umanilor", o fac de din dragoste de oameni. O "cineva"(sic!) cu suflet frumos si cald mi-a spus candva ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea, asa ca, din punctul meu de vedere, orice om care te roaga sa il ajuti merita sa o faci, indiferent cine este, cum este, ce face in restul clipelor sale. In cazul animalelor, povestile sunt multe, majoritatea comice, cum ar fi puiul de graur (probabil una din primele mele tentative de "salvati animalele" ) pe care l-am "adoptat" cand eram foarte mica si am insistat sa ii var pe gat o rama care depasea cu mult dimensiunile lui, pana cand o persoana miloasa mi l-a smuls din mana, puiul de arici ratacit de mama lui care isi rupsese un picior, pe care l-am ingrijit o saptamana, care a "rontait" cu pasiune toate bucatelele de hartie pe care le-a putut gasi si care la un moment dat a plecat singurel, a lipsit cam o zi si a revenit mandru insotit de inca un arici, pentru ca, probabil, in mintea lui se cuibarise ideea ca sub cartile mele este locul perfect in care si-ar putea aduce si restul familiei si multe altele.
A existat totusi un moment cand am facut si eu asa cum fac altii cand cineva le cere sa intinda o mana. Puteam sa ajut, nu m-ar fi costat nimic in afara unei (poate) nopti nedormite, insa am ales sa nu intervin, nu din indiferenta, ci pur si simplu din lasitate. Este o amintire care iese uneori din cutiuta si ma trage de maneca. In urma ei ramane aceeasi intrebare: ce efect a avut hotarerea mea de a nu interveni?

Eram in Vatra Dornei si ne intorceam de la o "seara cu chitari". Stateam la o prietena a carei casa se invecina periculos de mult cu padurea si muntele. Era noapte tarziu, iar noi ne grabeam, pentru ca era frig, ceata si mai erau si multi catei iesiti in patrula de noapte, nu tocmai prietenosi. Cand am ajuns aproape de poarta, am descoperit ca prin fata ei se plimba, destul de agitat, unul din "patrulatori". Am incercat sa evaluam situatia, sa aflam daca e singur, daca este pus pe muscat etc. Cand ne-a fost clar ca nu e deloc agresiv, ci doar (credeam noi) curios si dornic de mangaieri, ne-am reluat drumul, am intrat in curte si...am descoperit ca animalul insista sa ne insoteasca. A mirosit politicos conserva pe care i-am oferit-o, a baut putina apa si se tot invartea prin jurul nostru, dand din coada, fara sa scoata nici un sunet, incerca sa ni se urce in brate, ne tragea de pantaloni, facea tot posibilul sa ajunga la acelasi nivel cu fetele noastre ca sa ne priveasca atent fix in ochi. Intre doua sarituri pe noi se ducea spre poarta, ne privea, astepta, apoi revenea pe veranda unde eram si o lua de la capat cu saritul, trasul de haine, privitul in ochi. Fiind doar oameni, a durat cam 10 minute sa pricepem ca animalul nu avea chef de joaca, voia pur si simplu sa ne ia cu el, incerca sa ne traga spre strada, sa ne convinga sa mergem...undeva. Ne cerea ajutorul si devenea din ce in ce mai agitat. Era clar ca undeva se intamplase ceva neplacut, iar el venise sa caute oameni si sa ii cheme sa faca ceea ce el nu putea. Prima reactie a fost sa ii ascultam rugamintea. Vazand insa incotro o porneste, fericit ca il urmam, am ezitat. Drumul pe care el dorea sa ne conduca era unul la capatul caruia incepea muntele. Daca ar fi fost ziua, probabil nici unul din noi nu ar fi stat la indoiala. Era insa, asa cum a zis, foarte noapte, foarte ceata, foarte intuneric, foarte frig si foarte multi alti latratori ciobanesti obisnuiti sa pazeasca vile si porti care stateau intre noi si locul in care catelul voia sa ne duca. Fiind o "iesire" in care nu ne propuseseram sa umblam hai-hui pe poteci, nu aveam cu noi echipament si nici de la cine sa il cerem la ora aceea. In afara de prietena noastra, restul stapanilor casei erau plecati la randul lor sa bantuie muntii si luasera cu ei tot ce ne-ar fi putut fi util intr-o tura de noapte pe vreme relativ rea. Prin urmare, pentru ca ne era prea teama sa nu intram noi in vreun bucluc, am decis sa stam pe loc. Cand a inteles ca suntem niste lasi care nu il vor ajuta niciodata, catelul ne-a privit trist, a scheunat si mai trist si a plecat in sus spre munte, singur. Din cand in cand se uita inapoi, probabil spera ca totusi o sa il urmam.
Nu am aflat niciodata ce se intamplase si de ce catelul voia neaparat sa mergem cu el. Am facut "cercetari" a doua zi, am intrebat oamenii care locuiau pe strada respectiva daca in vreuna din case sta un batran singur si bolnav, sau daca in noaptea aceea un copil mic fusese lasat fara supraveghere, am intrebat salvamontul daca fusese vreo problema pe munte, insa, aparent, nu se intamplase nimic. Nimic despre care cineva sa stie ceva atunci. Am facut zeci de presupuneri, insa nu am aflat niciodata ce se intamplase. Ar fi putut fi orice: un stapan care sa fi facut un stop cardiac, un pui de caprioara sau de urs ranit, turist in pericol, sau pur si simplu cutu voia sa treaca spre munte si ii era si lui frica sa mearga singur printre haitele de ciobanesti (desi comportamentul lui exprima mai degraba urgenta, pericol, nevoie rapida de interventie umana, nu spaima). Nu am vazut niciodata pana atunci un animal care sa faca asa.
Dupa aproape 9 ani, ma mai intreb uneori daca nu cumva in padure sau intr-o casa a fost o fiinta singura, speriata, poate bolnava sau in pericol, pe care interventia noastra ar fi salvat-o. Ma gandesc la acel catel care a venit cu atata incredere si speranta spre noi si pe care am refuzat sa il ajutam din teama. Daca exista intr-adevar ceva "dincolo" si daca povestea cu "afacerile neincheiate" este reala, atunci asta ar fi a mea pentru aceasta viata. In mod normal, ar fi trebuit sa uit de mult si sa nu ma mai intereseze, in fond a fost doar o intamplare de vacanta petrecuta acum multi ani care nu m-a afectat in mod direct. In realitate insa, nu pot sa nu ma intreb, acum ca si atunci, ce consecinta a avut non-actiunea noastra si daca nu cumva am lasat sa se intample un rau foarte mare cuiva, om sau animal. Din nefericire, nu voi afla niciodata. Asta este pretul deciziei de a nu ajuta atunci cand puteam sa o fac.

Moralitate vs supravietuire

2010-09-22T01:58:00.002+03:00

Necesitatea nu este o motivatie in cazul crimei. Cu alte cuvinte, vei fi judecat si condamnat chiar daca ai ucis ca sa te aperi de cel care se pregatea sa te omoare. Vor exista desigur circumstante atenuante, vei primi o pedeapsa mai mica, insa verdictul va fi acelasi: vinovat. Pana in 1884, aceasta lege nu era foarte clar definita. Precedentul a fost creat de o intamplare complet iesita din normalitate.

Si hai sa vedem intai precedentul:

In data de 19 Mai 1884, yachtul "Mignonette" a plecat din Southampton spre Sydney, sub pavilion englez, avand la bord un echipaj format din 4 persoane: Tom Dudley- capitan, Edwin Stephens, Edmund Brooks si Richard Parker-mus. Din cei 4, Parker era cel mai tanar (17 ani) si cel mai neexperimentat in ale navigatiei. In data de 5 iulie, desi vremea era buna si vasul nu necesita reparatii de nici un fel, capitanul a dat ordinul "hove to" (nu cunosc traducerea in romana, avand in vedere ca este un termen marinaresc, pot doar sa presupun ca este vorba despre "legatul carmei"), pentru a permite echipajului sa se odihneasca o noapte (din cate am reusit sa inteleg citind in graba si pe diagonala, "miscarea" se face in principal pentru a permite incetinirea navei si "blocarea" cursului in cazul in care sunt necesare reparatii urgente, sau in cazul in care exista unul, maxim 2 oameni la bord si trebuie sa limiteze manevrele de navigatie pentru a putea sa doarma, sa manance etc). La scurt timp dupa efectuarea manevrei, un val mai puternic a lovit yacht-ul, avariind-ul grav. Vasul s-a scufundat in mai putin de 5 minute, iar echipajul a fost nevoit sa apeleze la barca de salvare pentru a scapa cu viata. Din cauza timpului scurt de derulare a evenimentelor, cei 4 nu au reusit sa ia in barca decat echipamentele esentiale de navigatie si putina mancare, nu insa si apa potabila. Timp de 2 zile, au navigat, departe de orice mal, din ce in ce mai flamanzi si mai insetati. Au reusit intr-un final sa prinda o testoasa de mare, insa nici ea nu le-a ajuns pentru multa vreme. Tanarul Parker si Stephens s-au imbolnavit si, in data de 16 sau 17 iulie, s-a pus pentru prima oara problema uciderii unuia dintre ei in scopul de a fi mancat. Initial s-a propus tragerea la sorti, dezbaterile au fost pro si contra pana in jurul datei de 24 iulie, cand Dudley, capitanul, a decis ca: Parker este cel mai tanar, oricum bolnav si probabil pe moarte si nici nu are familie la care sa se intoarca, deci el este cel care trebuie sa fie ucis. Desi Brooks a refuzat solutia pledand in continuare pentru tragerea la sorti, in urmatoarea dimineata capitanul si Stephens l-au ucis pe tanarul mus, asigurandu-si astfel supravietuirea pana in data de 6 septembrie, cand cei 3 ramasi in viata au fost salvati. Crezandu-se aparati de "Legea marii", Dudley si Stephens au povestit ceea ce se intamplase si, desigur, au fost retinuti de catre autoritati, impreuna cu Brooks (devenit ulterior martor al acuzarii in cadrul procesului). Acuzatia: crima si canibalism. Desi apararea a invocat necesitatea comiterii omorului, Dudley si Stevens au fost condamnati la moarte. Pentru ca opinia publica era de partea lor, regina a fost nevoita sa comute sentinta in inchisoare pe viata, insa sfatuitorii ei au fost de parere ca o asemenea sentinta nu ar rezista unui apel si presiunilor facute de opinia publica. Finalul a fost ca cei doi au fost condamnati la 6 luni de inchisoare.

Parerea mea personala este ca cei doi au fost vinovati, insa nu de crima si nici de canibalism. Motivul din care eu i-as fi condamnat la moarte, fara comutarea sentintei si fara sa tin cont de parerea publicului, ar fi fost urmatorul:

- datorita conditiilor extreme in care se aflau, era cumva logic ca la un moment dat sa se ajunga si la discutarea posibilitatii transformarii unuia dintre ei in...rezerve de hrana. Actiunile lor au fost dictate de un instinct care exista in toate animalele de pe aceasta planeta si care nu tine cont nici de normele crestine, nici de normele sociale, nici de educatie. Modul in care au ales insa "prada" a fost las si josnic si pentru asta ar fi meritat cu varf si indesat sa moara la randul lor. Plecand de la premisa ca Parker este cel mai tanar si nu are familie, ca este oricum bolnav, au decis, cu de la ei putere, sa il omoare, desi inainte de asta se decisese ca se va trage la sorti. Asta este lasitate si nu are nici o scuza.

Si acum intreb: ce este si ce nu este moral, cand vine vorba despre supravietuire? Ma refer aici la orice tip de supravietuire, nu doar strict la "viata vs moarte". Se mai aplica regulile? Putem face orice, sau exista un cod al onoarei chiar si in cazuri extreme? Care ar fi fost sentinta voastra si de ce? Nu intreb degeaba. Trecem printr-o perioada in care regulile tind sa nu se mai aplice, in nici un domeniu al vietii. Tot ceea ce am fost educati sa facem sau sa nu facem nu mai este valabil, deci trebuie sa gasim alte repere care sa ne limiteze actiunile cu impact negativ asupra celorlalti, asigurandu-ne, totusi, propria supravietuire. Cum luam decizia si care sunt bazele ei? Pana unde putem merge si ce atitudine trebuie sa adoptam in cazul in care inaintea noastra sunt doar doua cai de ales, ambele ducand in acelasi loc intunecat: raul facut noua (si implicit cel putin inca unei persoane de langa noi) vs raul facut altcuiva.

Hapi ceating

2010-09-17T03:18:00.004+03:00

Pentru ca tendinta de a prescurta cuvintele si de a poci gramatica a depasit bariera hilarului si a devenit exasperanta,

pentru ca in curand o sa incepem sa nu ne mai intelegem intre noi,

pentru ca azi am avut confirmarea ca nu toti adolescentii din tara asta sunt putin retarzi cand vine vorba de vorbit si scris corect indiferent daca porti o discutie pe messenger sau dai o teza la scoala, deci mai exista totusi o sansa sa redevenim fiinte care folosesc limbajul articulat si nu onomatopeele,

pentru ca vom ajunge sa vorbim ca in videoclipul de mai jos daca nu incercam sa oprim acum un fenomen care devine deja periculos,

pentru ca nu doar pustii schilodesc limba romana, ci si oameni care candva vorbeau si scriau corect,

va propun, tuturor celor care spuneti "bn" in loc de "buna", "nb" in loc de "noapte buna" si "vb" in loc de "vorbesc", sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va inchipuiti cum ar fi daca, intr-o buna zi, ati auzi/vedea asa ceva pe strada, la televizor, la teatru, la opera, la profesori, la medici, in ziare, la magazin, in filme, in reclame, pe biletele de tren si de autobuz, in carti, in manuale, pe ambalaje, in cartile tehnice ale echipamentelor electro-casnice, pe site-uri, in anunturile de angajare, pe flacoanele de medicamente etc.

V drsc vznr plct

quo vadis?

2010-08-21T16:10:00.001+03:00

Am sa pasesc pe un teren minat si am sa indraznesc sa vorbesc despre credinta. Nenorocirea intamplata de curand la Materninatea Giulesti nu a iscat numai un val de ura indreptat asupra clasei politice si, partial, asupra personalului medical, ci si unul mult mai grav, cred eu si cu implicatii mult mai mari pentru un popor profund religios. Acest val de ura se indreapta catre BOR, care, invocand practicile si regulile stabilite de oameni, refuza serviciul spiritual complet si inmormantarea in conditii civilizate pentru puii de om care au avut cumplitul ghinion sa plece nebotezati. Daca in cazul maternitatilor lucrurile stau foarte clar, adica cel putin cateva luni de acum inainte mamicile vor alege in mod clar clinicile private, oricate eforturi financiare ar presupune aceasta alegere, in cazul Bisericii problema e, zic eu, mult mai spinoasa. De foarte mult timp preotii sunt pe acelasi loc in clasament cu politicienii in materie de numar de injuraturi. Si printre ei, ca si printre medici, asistente si infirmiere, exista oameni cu adevarat daruiti pentru calea pe care au ales-o. Din nefericire si unii si altii sunt aproape nestiuti, pentru ca, tot din nefericire, reprezinta un procent mult prea mic, iar noi stim doar sa blamam, nu am invatat niciodata sa spunem si "multumesc" atunci cand lucrurile sunt bine facute. Noi - oamenii, in general, nu noi - romanii. Cand totul este ok, ni se pare perfect normal sa fie asa si nu ridicam statui celor responsabili cu starea de normalitate. Cand lucrurile merg prost insa, imediat observam si aratam cu degetul. Iar in acest moment degetul este indreptat catre BOR. Si e un deget care, daca lucrurile mai continua cateva saptamani, poate schimba mentalitati, in detrimentul credintei. Pe forumuri, in presa, pe chat-uri, pe bloguri, in ultimele cateva zile am vazut un singur lucru: ura. Este aceeasi ura care acum 21 de ani a dat jos un regim. Azi, defularea nu se face in strada, ci pe internet. Iti versi of-ul, ascuns in spatele unui nickname si pana maine uiti. Asta se intampla de obicei. Acum insa, of-ul este ceva care tine de suflet si de increderea in cei care sunt, teoretic, pusi sa il vindece si, chiar daca patima se stinge in cateva ore, rana si intrebarile raman. Cum ii poti spune unei mame al carei copil in varsta de cateva zile a murit ars de viu (sa ii spunem pe nume, oricat de cumplit ar suna) ca Biserica, religia, singurele ei alinari in acest moment, ii interzic accesul la insusi medicamentul care ar putea sa ii mai usureze 0.0000000001 la suta din durere? Mai grav, cum convingi tu acea mama sa mai creada in ceva, dupa ce ii spui ca nu, pruncul ei nu poate avea parte de slujba religioasa completa si nu, nu poate fi inmormantat in rand cu toti crestinii, pentru ca nu a fost botezat, pentru ca nu a spalat pacatul originar. Cum ii explici tu acelei mame ca va trebui sa se duca sa isi planga puiul intr-un colt de cimitir, departe, ce va simti ea stiind ca pruncul ei a fost aruncat de preoti in locul in care sunt dusi sinucigasii si ereticii. Cum o ajuti pe acea mama sa isi pastreze credinta, dupa ce ca oricum in momentul asta prea putina i-a mai ramas in fata unei asemenea cumplite nedreptati ca cea a chinurilor si mortii infioratoare pe care Dumnezeu i le-a harazit unei fiinte venite pe lume de cateva zile si care nu depaseste cu mult dimensiunile unui pui de catel. In astfel de situatii, este oricum foarte greu sa iti mai pastrezi orice credita ai avea in orice. Este greu tocmai pentru ca, de 2000 de ani, oamenii au facut sa fie asa. Inainte de inventarea Bisericii Crestine, credinta era ceva ce tinea de fiecare suflet in parte. Nu credeai sau nu in functie de promisiunile Bisericii. Credeai pentru ca asa simteai. Primii crestini au crezut datorita extraordinarei puteri a unui om de a le aprinde in suflet o flacara aproape imposibil de stins. Ei si El au fost singurii si adevaratii crestini, asa cum bine spunea cineva pe unul din forumurile mai sus numite. Credinta se afla in suflet si se naste in tine, nu te nasti cu ea. Faptul ca de mici suntem invatati sa ne rugam, sa mergem la biserica, sa aprindem lumanari, sa facem tot felul de lucruri care tin de ritualul religios nu inseamna in mod necesar ca si credem. Facem pentru ca asa am fost invatati. Pentru ca cineva ne spune ca asa trebuie. Pentru ca asa face toata lumea si pentru ca ne este mai teama de ochii si de judecata celor din jur decat de fariseismul din suflet. Eu nu sunt, de pilda, un crestin practicant. Din punctul de vedere al unui preot, sunt o pacatoasa care nu calca prin biserica, nu a fost niciodata la spovedanie si impartasanie, nu merge la slujbe, trece pe langa biserica fara sa faca o cruce, nu spune rugaciuni in fiecare seara etc. Totusi, cred. Insa nu am nevoie sa merg in nici un lacas de cult ca sa simt asa. Mai degraba ma simt aproape de Cer cand calc prin iarba umeda de roua, cand imi plimb degetele prin nisipul de pe plaja, cand simt mirosul de brad si de stanca al muntelui. Nu am nevoie sa ma duc sa ii marturisesc unui preot dragostea mea, mai ales cand stiu ca acel preot poate nici macar nu simte cum si ce simt eu, pentru ca o haina nu ne imbraca si inima, oricat am vrea noi sa credem altfel. Pacatul nu este atunci cand nu respecti niste norme inventate de oameni, ci cand le aplici pentru ca asa trebuie, nu pentru ca asa simti cu adevarat.Nu e un pacat fata de divinitate, ci fata de propriul tau spirit, pe care il inveti sa minta. Sunt totusi si persoane care chiar cred, din tot sufletul, ca o slujba de inmormantare este importanta, ca locul in care trupul este pus este important. Daca intamplator printre mamele de la Giulesti se afla si unele care cred asa, atunci Biserica le-a pierdut si nu doar Biserica. Sufletul lor este mutilat pentru totdeauna. Asa cum ziceam, iti trebuie o forta fantastica sa mai poti crede si stiu asta pentru ca a existat un moment in viata mea cand daca as fi stiut unde sa Il gasesc, m-as fi dus pana la El sa Il iau de gat si sa Il intreb de ce atata durere si atata chin pentru un om care nu doar ca a fost personalizarea bunatatii si a dragostei intreaga lui viata, dar a mai fost si extrem de religios. De ce, daca trebuia neaparat sa Il cheme la El in acel moment , nu L-a lasat sa plece fara atata suferinta. Intr-o asemenea situatie, credinta ta ramane vie doar daca intr-adevar crezi, cu tot sufletul, cu toata forta fiintei tale. Daca nu esti foarte sigur si crezi doar pentru ca asa ai fost invatat de mic ca este bine, bruma ta de credinta ta se naruie definitiv. Si intreb si eu ca prostul, parca biserica era cea care ne indemna sa ne intoarcem spre credinta si spre iubirea fata de Dumnezeu si Fiul Lui, nu?. Pai cum vine asta, imi spui sa cred, imi spui ca e bun si drept si iarta si primeste si alea alea si dupa aia vii si zici "ne ne ne, stai asa, ca vorbeam de cei care sunt botezati si crestini practicanti, nu de copilul tau. Ala nu e crestin, ca nu am apucat sa il botez, ia-l matale si du-l uite colo langa gardul cimitirului si daca am chef poate vin sa ii citesc o rugaciune peste sicriu" - daca am chef traducandu-se aici prin: "daca scoti destui bani din buzunar, e posibil chiar sa ii fac slujba completa". Asta este dragoste crestina? Asa intareste BOR credinta? Nu. Astia nu sunt oameni care cred. Asta nu este credinta. Sau o fi, dar nu aia pe care o propovaduiesc ei. Desi nu sunt tocmai de acord cu asta (din motive pe care poate am sa le expun alta data) accept faptul ca un sinucigas nu are dreptul la slujba religioasa si la inmormantare in rand cu restul lumii. Nici cu asta nu sunt tocmai de acord pentru ca este o contrazicere a esentei crestinismului, adica dragostea si intelegerea fata de pacatosul care vine spre tine in cautare de sprijin spiritual, insa pot accepta si faptul ca un om de o alta religie decat cea crestin ortodoxa nu are dreptul sa ceara ajutor moral de la BOR, de nici un fel. Nu pot fi insa de acord cu refuzul de a acorda acest ajutor unor oameni carora nu numai ca doar atat le-a mai ramas, sufleteste vorbind, dar ai caror morti nici macar nu au vreo vina ca nu sunt botezati si nu numai atat, au avut parte si de o moarte nedreapta, oribila. Stiu "preacuviosii" oare ca in acelasi fel au murit si multi crestini in circurile lui Nero si au fost mai apoi martirizati desi, surpriza, nu trecusera prin ritualul botezului? Au auzit "preasfintii" de pruncii ucisi de Irod, care zau ca nu fusesera botezati, nu de alta dar inca nu se discuta despre asta la ora aia si totusi au fost martirizati si considerati crestini? Prin ce sunt mai putin crestini cei 5 micuti de la Giulesti? Prin faptul ca familiile lor inca nu au cotizat la biserica pentru botez? Halal indemn la credinta. Nu. Credinta este in suflet. Iar un suflet care poate refuza unei mame al carei copil a murit o practica in care ea poate chiar crede nu este un suflet credincios si nu se poate numi crestin. Este doar un om care indeplineste niste ritualuri scrise de alti oameni. Credinta sigur nu o gasesti facand ceva anume. Ea exista sau nu in tine pentru ca ceva sau cineva ti-a sadit in suflet flacara. Este mai aproape de credinta un om care nu crede in Biserica, dar in fiecare zi ajuta un batran, un copil sau un caine vagabond. Credinta inseamna dragoste, iertare, intelegere, sprijin, caldura sufleteasca, bunatate, dezinteres pentru rasplata, mila. Ai dreptate, prietene necunoscut: a existat un singur crestin in adevaratul sens al cuvantului si ala a murit de aproximativ 2000 de ani. Ce avem acum, nu se poate numi crestinism si nu indeamna deloc la credinta, ci la respingere a tot ce este legat de acest cuvant. Si, am zis deja, mai mult rau face sufletului, pentru ca il invata ura in loc sa ii aduca dragostea.

Later edit:
Cautand pe internet informatii legate de ce spune practica ortodoxa pe aceasta tema, iata ce am gasit legat de ritualul botezului:
In primul rand, chiar biserica zice ca pruncul se boteaza abia dupa cel putin 8 zile de la nastere. O sa caut explicatia, nu stiu de ce banuiesc ca are mai multa legatura cu medicina decat cu religia, ca de altfel multe din practicile religioase impuse oamenilor de-a lungul secolelor si nu doar la crestini (vezi circumcizia).
In al doilea rand bag de seama ca si preotii sunt de comdamnat si inca rau de tot. Nu prea si-au facut meseria:
"Ce trebuie fãcut dacã nu este preot în apropiere si copilul este amenintat sã moarã nebotezat?
În aceste cazuri, cînd copilul este amenintat sã moarã dupã nastere, acasã sau la spital, asistentele sau moasele trebuie instruite de preot sã aibã oricând la îndemânã aghiasmã, la nevoie apã obisnuitã, si lumânare. Apoi, dupã ce pun numele pruncului, îl boteazã ele, turnând aghiasmã în formã de cruce peste prunc si zicând cuvintele: Se boteazã robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatãlui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin. Dacã moare pruncul, el este botezat si se mântuieste sufletul lui. Iar dacã nu moare, cele ce l-au botezat trebuie sã spunã rudelor sau preotului cã a fost botezat de ele, iar preotul îi face toatã slujba Botezului, fãrã a-l mai afunda în apã în numele Prea Sfintei Treimi, cãci Botezul nu se mai repetã."
Avand in vedere ca erau nascuti prematur sau aveau probleme de sanatate, clar se lua in calcul si posibilitatea ca micutii sa moara dupa nastere inainte sa treaca cele 8 zile regulamentare stabilite de biserica. Oare de ce sunt absolut convinsa ca daca intreb un mamos, sau o asistenta, sau o infirmiera, sau chiar si o mama cand a venit la ei un preot sa le spuna chestia asta, se vor uita la mine ca la OZN-uri? Iata cum ne intoarcem de unde am plecat. Daca atat de credinciosii, iubitorii si minunatii preoti membri ai BOR si-ar fi facut datoria, nu s-ar fi ajuns la atare situatie. Unde este credinta preotilor, daca pana si propriile indatoriri si reguli si le ignora?

mama de inger

2010-08-17T14:43:00.003+03:00

*dedicat mamelor de ingeri de la Spitalul Giulesti si tuturor ingerilor mici

L-ai visat si ti l-ai dorit. Ai cladit, bucata cu bucata, lumea aceea mica si perfecta pentru el. Intr-o zi, ai aflat ca visul este pe care sa devina realitate. Te-ai bucurat si ai tinuat cateva ore sau zile in suflet minunea, numai pentru tine, numai a ta, calda si frumoasa. Zi de zi, dupa aceea, cei din jur au putut vedea cum radiezi lumina aceea unica pe care o poate naste un singur lucru care ni se intampla in aceasta viata. Timp de aproape doua sute de zile ai asteptat si ai simtit cum creste in tine, cum devine din ce in ce mai prezent si mai aproape. I-ai simtit fiecare bataie a inimii, fiecare tresarire, fiecare dorinta sau nemultumire. Ai facut planuri, ai cumparat hainute care ii sunt mici pana si papusii, ai umplut o camera intreaga cu jucarii, ti-ai facut griji, te-ai temut, l-ai "vazut" pornind cu pasi din ce in ce mai fermi pe acelasi drum pe care si tu ai mers candva si care, in final, te-a dus pana la el. A venit clipa cand ti-a dat primul semn ca este pregatit sa faceti cunostinta. Poate putin cam devreme, dupa standardele umane, dar hei, el vrea sa te vada acum, nu mai are rabdare si este mult prea mic sa stie ca ar fi trebuit sa mai ramana putin acolo unde tu il poti apara si unde depinde numai si numai de tine. Din acea clipa, viata ta si viata lui le-ai pus in mainile unor oameni care au ales sa te ajute pe tine sa il daruiesti lumii si pe el sa mai stea putin protejat, pana prinde puteri. Poate nici nu ai apucat sa il vezi prea bine, poate a sosit doar de cateva ore si a fost dus repede-repede acolo unde nimic nu ii poate face rau si unde niste maini nu atat de iubitoare ca ale tale, insa pregatite, sunt gata sa il primeasca si sa il ingrijeasca pana cand tu te vei trezi. Esti obosita, fericita, stii ca e acolo, in siguranta si ca maine il vei putea atinge. Ai asteptat 270 de zile si iata, mica ta minune este aici. Pentru prima oara in viata ai simtit dragostea, dragostea adevarata, pura, neconditionata.
Esti, cu adevarat fericita.

Pana in secunda in care totul se sfarseste, brusc, nedrept, neasteptat. Nu vei intelege niciodata de ce. Nu vei sti niciodata cum si cine. Probabil nici macar nu te mai intereseaza. Nu poti sa te misti, nu poti sa plangi, nu poti sa iti urli durerea cumplita, nu poti sa te duci sa le ceri socoteala celor in palmele carora ai pus viata puiului tau. Nu exista cuvinte care sa te aline.
Va trebui, de azi inainte, sa traiesti cu acest gand: esti mama de inger.
Ai avut incredere in oameni si ei ti l-au luat. O clipa de neatentie, atat. O ora sau cateva minute in care mica ta minune, pe care tu o credeai aparata si ingrijita, a ramas singura.
Nu plange. Esti mama de inger. Este undeva acolo si te priveste si stie cat de mult il iubesti.
Gandul meu ingenuncheaza inaintea mainilor si sufletului tau si iti cere iertare in numele oamenilor.

portia de (in)cultura

2010-08-17T10:01:00.001+03:00

Insiruirea de mai jos nu imi apartine. Am copiat-o ca atare de pe planeta www si a fost scrisa de un comentator al unui anume blog public. Pe mine m-a facut sa zambesc, sper sa aiba acelasi efect si in cazul vostru.

"Ce ne învaţă filmele americane? Iată o listă oficială cu informaţii de “cultură generală” pe care un cinefil înrăit le asimilează automat:

1.Apartamentele mari, etajate, din New York, au o chirie convenabila pentru oricine, fie el somer sau director.

2.Cel putin unul din doi gemeni identici este diabolic.

3.Daca trebuie sa dezamorsezi o bomba nu ai de ce sa-ti faci griji, intotdeauna vei alege corect firul care trebuie taiat.

4.Mai toate computerele laptop sunt suficient de puternice pentru a patrunde in sistemul de comunicatii al oricarei civilizatii extraterestre invadatoare.

5.Nu conteaza daca intr-o lupta martiala numarul adversarilor este foarte mare: inamicii tai vor astepta rabdatori sa te atace unul cate unul, dansand in jurul tau intr-o maniera amenintatoare, pana cand ii faci knock-out pe cei dinainte.

6.Cand stingi lumina pentru a te duce la culcare, tot ce se afla in dormitorul tau se vede perfect, numai ca intr-o usoara penumbra.

7.Daca esti blonda si draguta, este foarte probabil sa ajungi expert mondial in fisiune nucleara la varsta de 22 de ani.

8.Politistii cinstiti si muncitori sunt in mod traditional impuscati cu trei zile inainte de pensionare.

9.Decat sa risipeasca gloantele, megalomaniacii prefera sa-si ucida adversarii pe care-i prind folosind masinarii complicate, care cuprind rachete, sisteme electronice, gaze mortale, lasere sau rechini mancatori de oameni, ce le ofera prizonierilor cam 20 de minute pentru a evada.

10.Toate paturile au cearsafuri speciale, probabil in forma de L, care ajung pana la subratul femeii care doarme, dar depasesc numai cu putin coapsele barbatului de langa ea.

11.Toate pungile cu cumparaturi contin cel putin o paine-bagheta.

12.Este foarte usor pentru oricine sa piloteze un avion, pana la aterizare, urmand instructiunile cuiva din turnul de control.

13.O data pus pe buze, rujul nu mai dispare de acolo, orice ai face, inclusiv scufundari submarine.

14.Cel mai probabil vei supravietui unei batalii, dar numai daca nu faci greseala sa arati inainte cuiva fotografia iubitei care te asteapta acasa.

15.Daca vrei se te dai drept ofiter german sau rus, nu-i nevoie sa stii limbi straine, este suficient un accent potrivit.

16.Turnul Eiffel se vede pe orice fereastra din Paris.

17.Un barbat nu va arata nici un semn de durere in cursul celor mai feroce lupte, dar se va crispa cu totul cand o femeie incearca sa-i curete zgarieturile.

18.Daca undeva se vede un panou de sticla, mai devreme sau mai tarziu cineva va trece prin el.

19.Daca locuiesc intr-o casa bantuita, femeile vor iesi – dar numai in cele mai transparente desuuri – sa vada ce este cu sunetele ciudate pe care le aud.

20.Un computer pe care trebuie sa deschizi un fisier text nu va avea cursor, dar va spune intotdeauna: “Introdu parola”.

21.Cand conduci pe un drum perfect drept este intotdeauna necesar sa rotesti voiniceste de volan in stanga si in dreapta la fiecare cateva momente.

22.Toate bombele au un ceas electronic cu cifre mari si rosii, pentru a sti exact cat mai este pana la explozie.

23.Un detectiv poate rezolva un caz numai dupa ce a fost suspendat.

24.Daca te hotarasti sa dansezi pe strada, toti cei pe care ii vei intalni vor cunoaste perfect pasii.

25.In timpul tuturor investigatiilor politiei, detectivii viziteaza obligatoriu, cel putin o data, un club de stiptease.

26.Toate numerele de telefon din America incep cu 555.

27.Majoritatea cainilor sunt nemuritori.

28.Daca esti urmarit prin oras, poti sa te ascunzi intr-o parada de ziua Sfantului Patrick indiferent de anotimpul in care se petrece actiunea.

29.Sistemul de ventilatie al unei cladiri este locul perfect in care sa te ascunzi. Nimeni, nici o data, nu se va gandi sa caute in locul in care poti sa te deplasezi dintr-o parte a cladirii in cealalta fara nici o greutate.

30.Cand platesti un taxi, nu te uita la portofel. Apuca o bancnota la intamplare si sigur va fi suma exacta ce trebuie achitata.

31.Orice rasa extraterestra poate sa lase insarcinata o pamanteanca.

32.Bucatariile nu sunt echipate cu intrerupatoare. Cand folosesti o bucatarie noaptea, trebuie sa lasi frigiderul deschis pentru a avea lumina in incapere.

33.Un singur bat de chibrit aprins, este suficient pentru a ilumina o camera de marimea unui stadion.

34.Toti oamenii din vechime, indiferent de epoca, au dinti perfecti.

35.Cu toate ca in secolul XX este posibil sa tragi cu o arma intr-un obiect aflat in afara razei vizuale, oamenii secolului XXIII vor pierde aceasta abilitate.

36.Nu este necesar sa saluti atunci cand incepi sau termini o convorbire telefonica.

37.Cand sunt singuri, toti strainii prefera sa vorbeasca in engleza unul cu celalalt.

38.Orice incuietoare poate fi deschisa cu o carte de credit sau o agrafa in cateva secunde. Exceptie fac cazurile cand dincolo de usa este un copil amenintat de un incediu.

39.Toate buletinele de stiri contin materiale care te afecteaza direct si sunt difuzate in momentul in care tu deschizi televizorul.

40.Departamentele de politie dau ofiterilor teste de personalitate pentru a fi sigure ca ii vor face parteneri pe cei care se potrivesc mai putin.

semnat: Habarnam"

castele de nisip

2010-08-16T11:23:00.001+03:00

Sunt cuvinte care schimba iremediabil sufletul. Il desfac in bucati si il imprastie in toate zarile si nu intotdeauna puzzle-ul mai poate fi refacut. E ca atunci cand cladesti un castel din nisip si valurile vin mereu peste el. Tu il refaci si vine inca un val, si inca unul, vine si o furtuna, si intr-o zi descoperi ca esti prea obosit, prea plictisit, prea nesigur ca mai are vreun rost sa incerci. In fiecare zi cineva ti-a spus ca nu va sta niciodata in picioare si ca mereu va fi un val care iti va distruge visul, ca nu esti un constructor destul de bun ca sa te poti lupta cu marea, ca nu poti, nu stii, nu ai cum sa ridici un castel de nisip. Ai auzit atat de des asta, incat ai ajuns sa o crezi. Si o crezi cu atat mai adanc cand cuvintele vin de undeva unde, altadata, existau doar "poti", "stii", "esti destul de bun", "am incredere in tine ca vei reusi". Undeva, pe drumul dintre ieri si maine, in fata fiecarei fraze s-a asezat un "nu". E ca un zid care te opreste de fiecare data cand vrei sa o iei de la capat. Nu intelegi cum a aparut peste noapte si mai ales nu intelegi de ce. Candva, ti s-a spus ca esti tot ceea ce acum ti se spune ca nu esti. Ai vrut sa construiesti un castel si descoperi ca in locul lui cineva se straduieste sa ridice un zid intre tine si tine. Acela este momentul cand sufletul tau se destrama. Cand te intrebi daca felul in care esti tu este in concordanta cu ceea ce vor ceilalti sa vada in tine. Cum esti, de fapt? Ieri, ti s-a spus ca esti extraordinar. Azi, ti se spune ca esti nimic. E un intreg proces a carui unica finalitate este descompunerea ta in bucati care nu se vor mai lipi niciodata la loc. Constient sau nu, cineva iti darama lumea. Iar tu stai neputincios si privesti. Nu pentru ca nu ai avea ce face, ci pur si simplu pentru ca nu crezi ca mai poti face ceva. Ti s-a spus de prea multe ori ca nu poti. Si te intrebi daca nu cumva trebuia sa fii asa cum sunt toti ceialti oameni. Cand spui ceea ce simti, ce gandesti, ce vrei, cand iti arati chipul asa cum este el, se organizeaza intalniri pentru remedierea problemei. Si atunci, decizi sa nu mai arati lumii decat fete zambitoare si curcubee. Pentru curcubee nu organizeaza nimeni intalniri. Nu mai conteaza ca tu ai vrut sa fii constructor de castele de nisip care sa nu poata fi daramate de nici un val. Cineva vrea sa fii nimic. Iar tu, pentru ca nu mai ai un suflet intreg, care sa te ajute sa crezi in tine, te sprijini de zid si renunti sa mai faci ceva. Candva l-ai fi daramat. Atunci cand cineva credea ca poti sa il darami. Azi, esti mult prea obosit si mult prea singur.

dor de fluturi

2010-08-08T02:15:00.001+03:00

S-au ratacit undeva, printre prea multe ganduri, prea multe tristeti, prea multe secunde de tacere. Erau albastri, si roz, si verzi, si albi si dansau in suflet cu aripi mari deschise spre visuri. Pluteau pe langa diminetile cu zambete si noptile cu umbre calde, aduceau parfum de vara cu cirese si toamna cu lumina de ceara. Se roteau printre cantece, printre cuvinte, printre intrebari si uimiri. Si, intr-o zi, nu au mai fost. I-am cautat in toate cotloanele inimii si am gasit doar praful fin lasat de trecerea lor. Mi-e tare dor de fluturi. Da-mi-i inapoi...

leapsa

2010-07-27T22:28:00.008+03:00

Va propun o leapsa. Imposibil sa nu aveti macar 3 motive din care sa va bucurati ca v-ati nascut aici. Atata vreme cat ele exista, inseamna ca merita sa fiti aici si nu in alta parte, pentru ca aveti cum aduce o schimbare, cat de mica. Ca sa parafrazez, "unele lucruri sunt de la inceput mari, altele mici, foarte mici. Insa si cel mai mic lucru poate, uneori, sa produca cele mai mari schimbari."

De ce ma bucur ca m-am nascut in Romania si nu in alta parte:
- pentru ca doar aici exista Bucegii, Piatra Craiului cu garofita lui fermecata, Fagarasul "cu-ale lui zapezi", Sarmizegetusa, manastirile din Nordul Moldovei, Palatul de la Mogosoaia, Coloana Infinitului si Masa Tacerii, tacutii Apuseni si spectaculoasele Chei ale Bicazului, Gura Portitei si multe alte minunatii
- pentru ca doar aici de Craciun mananci sarmale cu mamaliga si cozonac facut in casa si castraveti murati tinuti in beci in borcane in care gospodina a pus mai intai frunze de vita si "lopatele" de brad si 3 catei de usturoi
- pentru ca doar aici exista Cotnari si Murfatlar
- pentru ca este una din putinele tari din lume in care, cand esti strain si ceri o informatie cuiva pe strada, persoana respectiva nu o ia la goana uitandu-se suspicios, ci iti zambeste si incearca sa te ajute cat de bine poate si stie(asta nu o spun eu, ci prietenii mei de pe alte plaiuri care au apucat sa viziteze Romania)
- pentru ca doar in limba romana exista un cuvant care aduna in el dragoste, tristete, duiosie, grija, teama, nevoia de cineva sau de ceva, in nici o alta limba nu poti spune "mi-e dor" pastrand acelasi sens
- pentru ca nu exista nicaieri orase la fel de frumoase ca Sighisoara, Sibiu, Cluj(din punctul meu de vedere, poate subiectiv)
- pentru ca am dat lumii lucruri si minti fenomenale, ceea ce demonstreaza ca Romania este tara lui "nu vreau", nu a lui "nu pot/nu stiu" si ca e nevoie doar de o motivatie ca ceea ce avem cu adevarat de valoare sa iasa la lumina
- pentru ca aici mi-am facut cei mai minunati prieteni si am trait cele mai frumoase clipe din viata mea
- pentru ca am extraordinarul privilegiu de a vorbi intr-o limba pe care au folosit-o in scrierile lor unii dintre cei mai buni scriitori si poeti ai Europei
- pentru ca doar aici pot sa ma uit la "Carul cu boi" si sa stiu cum arata, cum miroase si cum suna o dimineata de vara in camp, printre flori salbatice si capite de fan si doar aici pot privi "Taranca" amintindu-mi de strabunica mea
- pentru ca romanii au un simt al umorului care nu stiu daca poate fi gasit si prin alte parti si, atata vreme cat isi vor pastra capacitatea de a face misto de propriile defecte (ca popor, nu ca individ) mai au o sansa sa depaseasca stadiul de tara adolescenta si sa devina una adulta cu suflet de copil
- pentru ca aici, cand ma duc in Transilvania, Moldova, sau Bucovina, inteleg graiul, nu am nevoie de un manual de conversatie si nici nu trebuie sa fi invatat la scoala dialectele in care vorbesc compatriotii mei, iar daca nu stiu exact ce inseamna un anume regionalism pot macar banui din context despre ce este vorba
- pentru ca nu exista nicaieri in lume straie populare atat de frumoase, elegante si simple ca cele din Ardeal
- pentru ca doar de aici pot spune "sunt ai nostri" cand un strain aduce vorba despre Zamfir, Phoenix, Ciulei si, din nou, multi altii mai mult sau mai putin contemporani
- pentru ca Timisoara a fost primul oras european care a "aprins lumina" pe strazi
- pentru ca aici am invatat ca "acasa" inseamna mult mai mult decat un loc in care te intorci seara
- si, nu in ultimul rand, pentru ca oriunde ar fi in lume romanii stiu sa se gaseasca si sa isi fie alaturi unii altora

Toate cele numite mai sus ma ajuta sa mai cred inca in tara mea, in oamenii ei si sa sper ca o sa vina un moment cand cei care sunt acum aici isi vor aminti ca avem de aratat lumii si altceva decat mizerie, circ, analfabetism, indiferenta, hotie, delasare, "merge si asa". Suntem mai buni decat multe alte popoare, numai ca am uitat asta. Trebuie ca cineva sau ceva sa ne trezeasca. Sa ne invete ca nu avem de ce imprumuta de la altii false valori, pentru ca avem valorile noastre autentice si propriile motive de a fi mandri ca existam. Sa ne aminteasca faptul ca intotdeauna tara asta a avut barbati puternici, femei frumoase, copii destepti si tarani harnici. Nu ajungem nicaieri fugind sau blamand. Nu ajuti un om sa scape de defecte enumerandu-i-le zilnic sau fugind de el cand acestea devin insuportabile, ci sprijinindu-l sa isi descopere si sa isi educe calitatile.

vise cantate

2010-07-26T17:36:00.002+03:00

Azi stiu doar sa cant, cuvintele scrise s-au ascuns undeva bine de tot si nu reusesc sa le dibuiesc culcusul. Poate maine...

hai s vbm dspre kum nu tb s vbm

2010-07-25T14:00:00.004+03:00

Mi s-a reprosat azi ca sunt mult prea pretentioasa. E posibil ca persoana care a spus-o sa aiba dreptate, asa ca hai sa vedem cum ar arata o postare de-a mea daca nu as fi pretentioasa.

Ma intb dc tb s ne batem jok d lb rom in halul asta. Pot intzelege un kopilutz de 9-10 ani knd vb asha, pt k nu are alt mod d a atrage atentzia asupra lui (dk parintzii nu au shtiut s il ajute s ishi gaseask unul). Pot intzelege kiar shi o pitzipoank, aia are skuza neuronilor lipsa. Well, knd e vb despre oameni trekutzi de 35 de ani insa, devine tryst. U are so not cool my friend. Krezi k dk skrii asha epatezi? Hell no! Eshti doar patetik. Adik, ok, vrei sa aratzi ca eshty in trend si eshty ink tanar. Sunt multe alte metode sa itzi exprimi varsta spirituala, you know?Let it go, nu itzi faci nici un bn. Trust me.

Si gata ca am obosit sa fac "spelling", dar ati prins ideea. Omul are mi-a spus ca sunt mult prea pretentioasa are 46 de ani si modul lui de a incepe o discutie este asta: "bn cf vb?". Din cate am bagat de seama, este intr-adevar o moda. Cu cat inaintezi in varsta, cu atat vrei sa demonstrezi cat de "in top" esti tu. Si incepi sa te pitipongesti. Si uite asa ajungi sa dai anunt pe Best Jobs spunand "kaut job nu stiu c stiu s fak dar fak multe". Dupa care te intrebi de ce angajatorii te ocolesc, iar prietenii au luat-o de mult la goana. Daca esti femeie, te miri ca barbatii stau cu tine doar o noapte, iar daca esti barbat, nu intelegi cum de esti atat de "kool" si totusi nici o femeie nu iti vorbeste. Cam ce ai vrea tu sa vb ku tn dk nici mkr nu pricepe c spui? Nu, analfabetismul, agramatismul si incultura nu sunt "kool". Si da, sunt pretentioasa cand vine vorba de asa ceva. Consider ca inclusiv pe internet este important sa vorbim corect. E o dovada de respect in primul rand pentru noi si in al doilea rand pentru interlocutor. Leet language este distractiv, nu neg, insa numai cand il folosesti in joaca si ca sa ironizezi ceva/pe cineva. Francleza si romgleza sunt caraghioase. Inca nu am auzit nici un englez care sa foloseasca in vorbirea de zi cu zi expresii si cuvinte din alte limbi, asa ca nu vad de ce ar trebui noi sa spunem "how are you" in loc de "ce mai faci" si "hello" in loc de "salut". Am luat de la alte popoare Sf.Valentin, in detrimentul Dragobetelui, Halloween, in loc de Sf. Andrei, serbam cu focuri de artificii Independence Day si am uitat ce reprezinta 1 Decembrie. Haideti macar limba romana si vorbirea corecta sa le pastram . E tot ce mai avem in momentul asta.

Later edit:
Am uitat cel mai la moda... trend(sic!): vorbitul in limba engleza desi tu esti vorbitor nativ de limba romana si interlocutorul tau asijderea. Bag seama ca snobismul a fost, este si va ramane (sper totusi ca nu) cel mai popular "sport" romanesc. Alte popoare fac tot posibilul sa isi cultive traditiile, valorile culturale si etnice, limba. Noi facem tot posibilul sa le aruncam cat mai departe pe ale noastre si imprumutam de la altii. Macar daca am imprumuta lucruri bune si generatoare de evolutie.

despre simplitate

2010-07-15T19:59:00.001+03:00

Hai sa vorbim cuvinte. Sa alaturam substantive, fraze, expresii al caror sens nici macar noi nu il intelegem, in speranta ca interlocutorul va fi absolut "cazut pe spate" in fata eruditiei noastre. Hai sa ne prefacem ca suntem ceva ce nu suntem, pentru a epata si a crea false impresii. Hai sa ne ascundem goliciunea si frustrarile in spatele unor vorbe bombastice cu iz de semidoctism. Cine stie, poate avem noroc si cel care ne asculta chiar o sa ne aplaude. Hai sa vorbim despre "selenar", "sacralitate", teze si antiteze literare in conditiile in care obiectul disertatiei il constituie ceva ce nu a cerut si nici nu necesita analiza, ceva ce e menit doar sa nasca un zambet. Hai sa spunem, vorbind despre o persoana, ca valoarea metaforei in structura textului este o prezentare exhaustiva si preponderent cromatica adanc impregnata de esentele cele mai ancestrale, cu o atitudine fundamentala iluminanta si avand ca baza de dezvoltare tema contrastului dintre realitatea brutala concretizata in raul social si realitatea onirica subiacenta misticului trairilor esentiale exprimate in tonalitati lirice cu articulatii coerente, un model armonic ambivalent derivat din constructia originala (incercati sa spuneti chestia asta repede si fara pauza de respiratie :D ). N-are sens ce am zis noi si nici legatura cu subiectul dat, dar nu conteaza, bagam cuvinte, multe, inutile, poate nu se vede ca in realitate nu am inteles nimic din cel care ne sade in fata. Ne place al naibii sa credem ca stim tot, ca am inteles tot cand in realitate nici macar pe noi nu ne pricepem pe de-a-ntregul. Hai sa vorbim cuvinte. Daca ne ascundem in spatele lor, poate reusim sa uitam ca de fapt nu avem nimic de spus. Nu am invatat inca si nici nu vrem sa invatam ca daca nu ai ceva cu adevarat interesant de zis (legat de un anume lucru), atunci e mai bine sa nu zici nimic.

Scrisoare pentru pestisorul de aur

2010-06-27T01:15:00.001+03:00

Draga pestisorule de aur, candva ai venit la mine si mi-ai promis ca imi vei indeplini 3 dorinte. Ti-am spus atunci ca le pastrez pentru mai tarziu. De-a lungul anilor, te-am rugat de doua ori sa ma ajuti si tu, ca un pestisor de aur care se respecta, ti-ai indeplinit rolul de mesager al viselor mele. Ultima oara mi-ai spus ca trebuie sa am mare grija, pentru ca mi-a mai ramas doar o dorinta. Sa ma gandesc bine cand o folosesc. Au fost de atunci destule clipe cand am vrut sa te chem, insa, stiind ca e ultima dorinta, mi-a fost teama sa nu gresesc. Am incercat sa ma descurc singura de fiecare data si sa imi inalt visul cu propriile puteri. Uneori am reusit, de cele mai multe ori nu, insa am incercat. M-am intrebat mereu cand am sa stiu ca am ajuns in momentul in care va trebui sa folosesc ce-a de-a 3-a chemare. Cum am sa stiu ca merita sa te chem, cum am sa stiu ca visul ala e atat de important incat sa fie nevoie aripioarele tale. Si tot pentru ca esti un pestisor de aur adevarat, m-ai ajutat fara sa ti-o cer si mi-ai trimis o poveste. E o poveste cu multe zane, cu picaturi de ploaie, cu sunete colorate si cu valuri. E o poveste despre viata, despre dragoste, despre curajul de a merge inainte. Si dupa ce am citit povestea, am decis. Asa ca draga pestisorule, iata dorinta mea, ultima si cea de-a 3-a dorinta: imi doresc ca de acum inainte, mereu, sa indeplinesti in fiecare zi cate o dorinta. Sa aduci in fiecare zi un vis, o lumina, un zambet. Stii tu bine de ce te rog asta. Multumesc.

Noaptea de Sanziene

2010-06-24T20:51:00.001+03:00

Au trecut Sanzienele azi noapte prin somnul tau. Cu pasi moi si inmiresmati, cu amintirea flacarilor in par si cu roua cerului in ochi, cu brau inflorat si cu petale de rochie furate Sorei Soarelui, au trecut Sanzienele si nu ai stiut ca iti rad cu clopotei la fereastra. Ti-au cantat-descantat pana la trezitul cocosilor. Flori sub pasi si-n urma pasilor ti-au menit, ganduri de lumina si zambet de stele ti-au adus si pe-o floare de sanziana ti le-au lasat la capatai, sa ii fie visului tau paznici. Au trecut Sanzienele azi noapte prin lumea ta si ochii sufletului nu au stiut sa le zareasca dansul de vara tanara. Nu-i nimic, anul care vine iti vor dansa din nou. Numai tie. Intotdeauna tie. Vei putea vreodata sa le vezi....?

orasul de la granita

2010-05-24T17:24:00.001+03:00

- dedicat tuturor celor care au curajul sa munceasca -

Motto: "- Hai mai baiete la mine sa lucri la pamant, lasa slujba la oras, ca iti dau cu 30-40% mai mult ca aia, acolo ce iei, salariul minim pe economie. - Pai la matale trebuie sa muncesc de banii astia, acolo stau degeaba!!!" - Discutie reala, dintr-un sat real, intre oameni reali, care traiesc intr-o Romanie ireala

Este(sic!) o data ca niciodata un oras mic, la granita dintre Statele Unite si Mexic. In el traiesc, oficial, 1.2 milioane de oameni si neoficial peste 2 milioane. Desi nu este nici mare si nici bogat, la portile lui ajung zilnic zeci de persoane, venite din satele sarace ale tarii. Sosesc in cautare de lucru sau atrase de magia granitei cu "taramul fagaduintei", in speranta ca vor reusi sa isi trimita macar copii "dincolo", sa invete, sa reuseasca sa faca ceea ce parintii lor nu au putut. Nici in orasul despre care e vorba in poveste nu sunt multe locuri de munca si in 90% din cazuri preferintele angajatorilor se indreapta spre femei. Linistite, rabdatoare, traind mereu cu spaima ca nu vor avea ce le pune copiilor seara pe masa, multe din ele avand sotii/fratii/verii/tatii morti, fugiti sau dati disparuti, unii inchisi, femeile sunt cel mai usor de exploatat si de santajat. Cele care nu au norocul sa se angajeze ca servitoare, bucatarese sau bone la familiile bogate, cele care nu aleg calea mai spinoasa dar mult mai usoara a cluburilor de noapte si a strazii, cele care nu prefera sa serveasca in baruri clienti beti care le ciupesc de fund, merg sa lucreze in fabrica. In schimburi de cate 12 ore zilnic, asambleaza monitoare si pentru asta primesc intre 5 si 6 dolari/zi. Adica maxim 180$/luna. Din banii astia, reusesc sa se imbrace, sa isi hraneasca pruncii, sa intretina de multe ori si surorile/fratii mai mici. Traiesc in cartiere mizere, in case construite la repezeala din cateva scanduri. Pentru apa, trebuie sa stea in fiecare zi la coada la pompa, pentru lumina in casa, au de ales intre lumanari si felinar. Cateodata un barbat mai curajos urca pe stalpii care ofera doar celor bogati curent electric si incearca sa branseze cateva fire, de cele mai multe ori insa singurul rezultat obtinut este un incendiu care distruge si putinele lucruri pe care oamenii le au. Un incendiu care nu poate fi stins, pentru ca, desi exista pompieri, nu exista cisterne, furtunuri si mai ales nu exista destula apa. Pe langa toatea astea, in jurul anului 1993 in micutul orasel de granita a inceput un cosmar care nu s-a incheiat nici astazi. In fiecare noapte, de pe strazile lui dispar femei. Nu prostituate, ci muncitoarele care se intorc noaptea tarziu sau in zori de zi de la fabrica. Majoritatea au fost gasite in desert, torturate, mutilate, violate si ucise, modul de operare fiind, in 70% din cazuri, identic. S-au facut arestari, s-au inceput anchete, insa fara rezultat palpabil. Mai mult, pentru a nu alunga afacerile mari din zona sau pentru a acoperi persoane cu "rang", autoritatile au preferat sa nege existenta unui criminal in serie, recurgand chiar la amenintari la adresa jurnalistilor sau politistilor care incercau sa elucideze cazul. Au existat teorii ale conspiratiei, s-a dat vina pe gastile locale de traficanti de droguri, pe secte sataniste, ba chiar una din legendele urbane spune ca este vorba despre El Diablo (Diavolul) care rapeste si ucide femei. Oficial, numarul victimelor este de aproape 400. Oamenii spun insa ca e posibil sa existe mai mult de 5000 de trupuri ingropate in desert. Investigatiile s-au oprit definitiv in anul 2006, autoritatile spunand ca nu a fost incalcata nici o lege.

Azi, in anul 2010, orasul traieste la fel. Oamenii sunt la fel de saraci. Amenintarea continua sa planeze asupra tinerelor de 15-22 de ani care nu stiu, cand pleaca noaptea din fabrica, daca vor mai ajunge sau nu acasa. Banii castigati sunt putini si la fel de putini sunt si cei care reusesc, legal sau fugind, sa ajunga in America. Cu toate acestea, in acel oras nu sunt greve. Nu exista ajutoare sociale. Oamenii muncesc, chiar si in acele conditii, pentru ca stiu ca 180$ inseamna oricum mult mai mult decat nimic si ca trebuie sa fie multumiti ca au si acel loc de munca. E mai mult decat daca ar fi ramas in satele lor sarace, unde nici macar pamantul nu ar fi putut sa il lucreze, pentru ca fara bani de taxe statul ti-l ia, iar bani de taxe castigi doar daca ai plantatii, nu 3 acri.

Cand am aflat povestea "orasului de la granita", Juarez, m-am simtit foarte mica...si foarte bogata. Ca Juarez mai sunt probabil sute de orasele in intreaga lume si milioane de oameni care seara spun o rugaciune pentru ca sunt sanatosi, pentru ca traiesc, pentru ca nu si-au pierdut locul de munca, oricat de mizer ar fi el si pentru ca reusesc sa aduca acasa si acei 180$/luna. In mod sigur nu sunt fericiti si la fel de sigur este ca nimeni nu isi doreste sa fie in locul lor. Pentru acei oameni nu exista zile libere, sarbatori legale, zile de concediu, nu exista decat spaima ca intr-o zi ar putea sa piarda si putinii bani pe care ii castiga muncind 12 ore pe zi, in picioare, in caldura, fara pauza de masa. Probabil si pentru ei ar fi fost mult mai usor sa ramana acasa si sa ceara un ajutor de la stat.

Cei care azi stati acasa pentru ca aveti zi libera de la "alesii bobolului" (zi libera pentru...?) ganditi-va ca undeva, intr-o fabrica din Juarez, o copila de 16 ani munceste mult mai multe ore decat voi pentru 180$/pe luna si o face pentru ca e constienta ca nu are de ales, nu pentru ca asa isi doreste sa traiasca.

P.S.Sunt convinsa ca exista in Mexic, ca si la noi, ca peste tot in lume (poate chiar mai mult decat oriunde altundeva in lume) si lenesi, si fiinte care aleg ajutorul social, care aleg sa cerseasca, sa fure, sa ucida, sa vanda droguri, sa stea degeaba. Povestea mea nu este insa despre ei, ci despre oamenii care muncesc. Oameni ca voi(?).

la geamul ei

2010-05-19T00:15:00.001+03:00

La multi ani, Irina. Sa fii mereu buna, frumoasa si curajoasa.

Ea e frumoasa,la geamul ei toti fluturii de opresc
sa o priveasca si aripi cresc
din ochii ei cu stele lumina curge peste gandul tau,
ea e frumoasa.

Ea te iubeste, dar tu nu vrei, nu stii s-asculti
cum iti sopteste cu glas de ploaie, nu vrei s-auzi
cum curge spre tine cu toamna si iti aduce
darul frunzelor ce ard,
ea te iubeste.

Iti daruie luna si floarea de dor a inimii ei,
alunga furtuna cu palme de iarba peste zapezi de miei
iti e aripa si frunza plecata pe sufletul tau,
ea te iubeste,
chiar de-o alungi va fi aici mereu.

viata e frumoasa

2010-05-14T15:12:00.003+03:00

Nu credeti? Sigur este. E foarte frumoasa. Trebuie doar sa ne oprim noi putin din toate lamentarile zilnice si sa o privim. Nu e neaparat nevoie sa se intample o nenorocire ca sa aflam ca in realitate toate problemele noastre sunt false si ca zambetul, dragostea, prietenia, intelegerea sunt singurele lucruri pentru care ar trebui sa ne facem griji ca le avem sau nu. Orice altceva se rezolva. Orice poate fi reconstruit, refacut, luat de la capat. E nevoie doar de curaj si vointa. Nimic insa nu functioneaza pe lumea asta fara dragoste si incredere. Nici macar noi.

.... you romania

2010-05-13T19:30:00.006+03:00

"- Ce faci? - Muncesc. -Uhhh, naspa."
" - Ce faci, unde esti? - La birou. - Nasol.Si cat mai ai pana scapi?"

As zice ca naspa si nasol ar fi daca nu as fi la birou si daca nu as avea ce sa muncesc, insa fiecare cu parerile lui.

"-Ti-am zis buna ziua si nu ai raspuns.
- Scuze, munceam.
- Mai lasa si tu munca aia, stii tu, munca e izvor de sanatate de aceea e mai bine sa o lasam bolnavilor.
- La fel zici si la tine la servici?
- A nu, ca eu nu sunt la munca.
- Pai?
- Mi-am luat liber, stau acasa, ce dracu sa fac la servici,m-am plictisit de aia.
- Daca nu iti mai place de ce nu cauti altceva?
- De ce sa caut?Lasa ca-i bine asa, iau salariu si stau acasa."

peste o saptamana:

"- E nasol, ne dau astia afara.
- Lasa ca si asa nu iti placea acolo, nu ai zis tu ca mai bine stai acasa?
- Pai da, da' una e sa stau acasa ca mi-am luat liber si alta e sa nu am servici.
- Atunci cauta altceva, invata ceva nou.
- De ce sa caut?Ce-am inebunit, nu ma apuc acuma sa invat alte alea.
- Atunci...stai acasa."

peste inca vreo cateva saptamani:

"- Ce faci?
- Injur.
- De ce?
- Mi-au dat astia numai jumate de salariu.
- ?
- Ca mi-am luat liber zilele alea.
- Si nu au dreptate?Aveai acuma concediul?
- Nu, ala e mai incolo, la vara.
-...."

Discutiile astea le am aproape zilnic, intr-o forma sau alta, cu oameni din jurul meu. Nu ma mai intreb de mult de ce toate merg prost in tara asta. Raspunsul se afla mai sus. Scoala "sucks", munca "sucks", seful "sucks", colegii "sucks", in general orice "sucks" daca presupune mai mult decat mutat de pe un fotoliu pe altul acasa, chestie pentru care eventual iei si salariu. Am revazut zilele trecute un film facut imediat dupa '89, "Patul Conjugal". Atunci, m-a amuzat si mi-am zis ca e totusi mult prea sf, nu suntem chiar asa si oricum avem tot timpul sa evoluam. Acum insa, mi s-a pus un nod in gat si mi-a venit sa injur birjareste. Suntem exact asa si absolut nimic nu s-a schimbat in 20 de ani. Nici mentalitatea, nici felul in care intelegem sa traim.Si nici nu se va schimba vreodata atata timp cat unii muncesc cate 10-12 ore pe zi ca sa ia un salariu si altii isi petrec vremea in strada, pentru ca salariul oricum il primesc, muncesc pentru ei altii. Prin natura meseriei, uneori mai iau legatura si cu angajati la companii de stat. Acum ceva vreme, trebuia sa ajut o doamna functionara sa isi rezolve o problema tehnica. Pentru ca era insa foarte prinsa cu multi clienti la ghiseu, m-a rugat sa revin putin mai tarziu. Am considerat ca daca o sun cu 10 minute inainte de incheierea programului (ei), va avea timp. Nu a avut. Ba a fost chiar foarte indignata ca vreau sa o pun sa mai stea in plus, interventia dura aproximativ 20-30 de minute. Alea 20 de minute insemnau pentru ea ca a doua zi ar fi putut sa isi reduca mult din volumul de munca, sa urgenteze operatiunile facute si sa ii fie mai simplu la inchiderea de tura. A preferat sa nu mai foloseasca vreo luna device-ul si sa tina oamenii la coada jumatate de ora in loc sa le rezolve problema in 3-5 minute, decat sa stea putin peste program. Mai mult, pentru ca ea era grabita sa "rupa usa" la ora 17:00, o echipa de service a trebuit sa mearga acolo (bani+timp) ca sa repare ceva ce putea fi reparat si telefonic. Nu i-am mai spus ca noi, cei din spatele "masinutei" ei de incasat facturi, stam cateva ore peste program ca sa o facem sa functioneze si nu ne mai suparam. Azi probabil este si ea undeva in strada, indignata ca i se va taia o parte din salariu. Daca m-ar intreba cineva pe mine, as propune sa i-l taie de tot si sa nu o mai chinuie zilnic pe biata femeie sa vina 6 ore la munca (din care una jumate pauza de masa) cand are atat de multe lucruri urgente de facut acasa. But that's only me.

"...si el construi o casa-ntr-o dunga..."

2010-05-02T00:40:00.001+03:00

Motto:

"There was a crooked man and he walked a crooked mile,
He found a crooked sixpence upon a crooked stile.
He bought a crooked cat, which caught a crooked mouse.
And they all lived together in a little crooked house."

Un tesseract este un cub in 4 dimensiuni, sau un hiper-cub. De aratat arata cam asa:

La prima vedere, avem doua cuburi, unul mare si unul mic, cel mic inclus in cel mare si legat de acesta. In realitate insa, este departe de a fi real. Nu sunt 2, ci 8 cuburi. Practic, fiecare cub este "impaturit" in jurul fiecarei muchii a celui de langa el. Rezultatul in 3 dimensiuni este acesta:

Iar un tesseract desfasurat arata cam asa:

E cam greu sa vi-l imaginati "impaturit", asa-i? Acum insa inchipuiti-va o casa construita asa, in forma unui tesseract desfasurat si mai inchipuiti-va ca respectiva casa pastreaza proprietatile teseractului, in principal pe cea de a exista ca obiect quadri-dimensional. O casa in 4 dimensiuni. O casa in care daca, sa zicem, cubul din mijloc (cel care nu se vede in imaginea desfasurata) este sufrageria, iar cel de la est bucataria si tu vrei sa treci din unul in celalalt, este posibil sa descoperi ca ai ajuns pe "acoperis" sau la parter. Te poti trezi ca privesti pe fereastra bucatariei si vezi 3 camere insirate una dupa alta, desi tu stii ca e doar una, iar in cea mai indepartata camera te vezi pe tine, din spate, privind pe fereastra bucatariei spre cele trei camere insirate una dupa...O casa in care legile celor 3 dimensiuni in care traim inceteaza sa se mai aplice si in care poti ajunge exact acolo unde doresti sa ajungi doar daca mergi pe "muchiile" cuburilor, pe "colturi". Adica intr-o dunga. Adica (si astfel ajung la tema "eseului" meu, pana acum doar am parafrazat o povestire SF scrisa de Heinlein) asemeni tarii in care traim.

Ma uit in jur si nu vad deloc ceea ce ar trebui sa vad, sau ceea ce cred ca vad.

Vad de pilda o domnisorica botoxata si siliconata si in gaura...posteriorului, care poseda pictoriale nud in Playboy si care a dansat la bara in Japonia, care s-a castigat reputatia de muiere isterica dupa ce si-a batut si muscat barbatul in plina strada, care vorbeste cu "frumu", "dimi", "cioco", "ubi", ale carei fraze sunt cam asa: "Ce panto frumu ai, dragu, trebuie sa ma duc si eu la maga sa imi iau" si care printre altele poceste biata gramatica a limbii romane cum nici strabunica mea cu 2 clase primare satesti nu o pocea.

(De fapt daca stau bine sa ma gandesc ea nu o pocea deloc, vorbea asa cum invatase de la parintii ei, care invatasera de la parintii lor,care...asta e un alt paradox, taranul roman de 90 de ani care in loc de scoala a mers cu vacile pe camp cand era mic nu face niciodata dezacorduri gramaticale, in vreme ce tanarul orasean proaspat masterand nu stie nici sa vorbeasca, nici sa scrie corect.)

Pana acum, exceptand partea cu bataia stradala, nimic anormal, e dreptul ei sa isi mutileze corpul cum doreste, iar aparitiile in reviste pentru barbati si dansul la bara sunt o meserie ca oricare alta, nu iti pun neaparat acea eticheta cu nume urat daca esti o persoana decenta si civilizata.Cunostintele avansate de limba si literatura romana nu sunt necesare cand ai ales cariera de vedeta Playboy, acolo trebuie sa arati bine, nu sa vorbesti. Insa acea domnisorica are pretentii de literat si a publicat acum cateva zile un text in care critica si comenteaza proza si talentul oratoric ale unor personaje numite Cristian Tudor Popescu, Andrei Plesu, Ion Cristoiu, Mircea Cartarescu, etc.Acuma, nu sunt eu mare fan al acestor domni, ba vreo doi dintre ei chiar imi displac si ca oameni, nu doar ca publicisti si scriitori. Dar insa totusi (sic!). Atat de rau a ajuns tara asta incat , sa ii spunem pe nume, o pitzipoanca agramata si caraghioasa isi permite sa critice textele unor oameni care chiar au cateva biblioteci citite la activ, cateva tone de topuri de hartie scrise si cateva kilograme de materie cenusie de calibru greu? Si mai rau de atat, textul in care ea face asta este lasat sa apara pe o platforma publica ce se auto-intituleaza blog de cultura? Se pare ca voiam sa intru in sufrageria casei intr-o dunga si de fapt am nimerit in latrina.

Tot din seria "scuze, am uitat sa calc pe muchie", avem noua boala virala romaneasca numita isteria salvarii patrupedelor latratoare din perimetrul Capitalei. Vineri, ora de varf, Piata Victoriei. Protest cu pancarde si urlete si un VCT aflat intr-o forma de zile mari. Se cere dreptul la viata libera si neingradita de custi pentru bietul catelus maidanez care nu e iubit de nimeni, este ostracizat si marginalizat si nimeni nu vrea sa ii reprezinte interesele. Din nou, pana aici nimic anormal. Nici cu maidanezii care ma agreseaza seara de seara pe strazile Bucurestiului nu sunt chiar de acord, insa nici cu o irodiada a cainilor facuta fara discernamant, dar despre asta am scris in alta postare asa ca nu reiau subiectul. Protestatarele (90% din "salvatori" sunt desigur doamne trecute binisor de a doua tinerete) si-au adus cu ele si cateii, pentru a demonstra dragostea lor pentru cel mai bun prieten al omului. Si vedem catei unul si unul, teckeli, pekinezi, terrieri, setteri, ba chiar si vreo doi buldogi...Stop-cadru.Rewind.Cum, nici un maidanez? Pai parca voiam sa dovedim cat de mult iubim noi maidanezii si ceream ca ei sa fie adoptati. Ah, ne cerem scuze, am uitat sa va spunem ca nu noi ii adoptam, nuuuu, noi suntem membre ale Asociatiei Chinologice si stim sa salvam caini doar pe forumuri, mergem la concursuri, suntem crescatori, cum sa adoptam maidanezi? Vorbeam asa, la modul general. Da, normal, sigur ca ii iubim. Dar noi nu vom adopta niciodata unul.

Pai bine femeile lui Dumnezeu, intreb si eu ca proasta acuma, atunci pentru ce naiba strigati acolo ca istericele daca nici macar voi nu vreti sa luati acasa o cotarla obisnuita? Daca nici voi, care atata de mult ii iubiti, nu ii adoptati, cum va inchipuiti voi ca ii vrea altul? Si daca nimeni nu ii vrea, care este rostul cheltuirii de bani publici ani de zile pentru intretinerea unui caine care nu va fi niciodata adoptat, cand de banii aia poate are nevoie un spital de copii, sau un azil de batrani, sau o scoala? Si nici in strada nu au ce cauta, este penibil sa spunem ca avem o tara civilizata cand noua noaptea ne e teama sa iesim din casa pentru ca ne rupe in bucati haita de caini de la coltul blocului. Macar daca ne-ar fi teama ca ne da unul in cap, ar mai avea o logica.Eu chiar am ajuns sa imi doresc sa fie "pretenarii" de cartier noaptea pe-afara. Daca sunt ei, macar stau fiarele cu blana ascunse si pot trece in siguranta pe alee. Nu de alta, dar fiarele bipede nu m-au atacat niciodata, iar fluieraturile lor nu se lasa cu injectii in burta si copci, eventual operatii estetice sau intalniri familiale unde hit-ul zilei este "Deschide gropare mormantul", in cazuri extreme. E clar, credeam ca sunt pe terasa casei intr-o dunga si de fapt am ajuns in spalatorie.Aia de bani.

Exemplele pot continua, insa astea sunt cele doua "anomalii" care mi-au zgariat mai mult decat altele neuronii in saptamana care tocmai s-a incheiat.

Traim intr-o tara tesseract.Nimic nu este ceea ce pare a fi si nimic nu este acolo unde trebuie sa fie.Si nic nu va fi niciodata, atata vreme cat promovam non-valoarea, ipocrizia, pragmatismul, prostia, incultura, analfabetismul, mizeria, hotia, lenea, "je m'en fich"-ismul care atata de mult caracterizeaza romanii.

P.S.Am uitat a 3-a anomalie generatoare de zgarieturi pe creier: in decurs de cateva zile, o gasca de hackerasi romani a facut "redesign" pentru site-urile unor publicatii straine, in scopul atentionarii respectivelor natiuni ca sunt obligate sa ne respecte, asa cum si noi le respectam. Excelenta initiativa, nimic de zis, nota 10 pustimii romane care da clasa it-istilor Europei. Totusi...nu este usor penibil ca un manifest pentru valoarea romaneasca sa contina greseli GRAVE de gramatica? N-o sti frantuzu (sic!) romana, dar translatorul roman aclimatizat in Franta sigur stie. Si ii roseste obrazul de rusine ca un text care vorbeste despre respectul pentru Romania contine o greseala pe care nimeni nu are voie sa o mai faca in scris incepand cu clasa a 2-a primara, cand se invata scopul si folosirea corecta a cratimei. Asta face parte din categoria "iarta-ma mamica, fiin'ca n-am putut manca supica", credeam ca sunt in bucatarie dar de fapt am ajuns in debaraua scolii romanesti.

"(...) iar voi va ve-ti culege roadele (...)"

iubiti si caini vagabonzi

2010-04-28T19:20:00.003+03:00

Va rog cititi pana la capat inainte sa incepeti sa dati cu pietre.

Cea mai "buna" replica citita pana acum pe tema eutanasierii cateilor vagabonzi nerevendicati de nimeni in 7 zile este urmatoarea: nu merita sa faci si 100 de injectii in burta numai ca sa traiasca un catelus nevinovat?Ei bine, nu.Nu merita.Iar catelusul nu e nevinovat daca eu am ajuns sa fac injectii in burta din cauza lui. Daca fac injectiile, inseamna ca m-a muscat.Si pentru ca eu personal nu agresez niciodata animalele, nici macar pe cele care ma latra pe strada, m-a muscat doar pentru ca treceam prin teritoriul lui, nu pentru ca i-am facut ceva. Este agresiv si data viitoare ar putea rani grav un copil, un alt catel care iese cu stapanul lui la plimbare, o mama care isi plimba bebelusul prin parc.Nu are ce cauta in strada.Daca nimeni nu este dispus sa il ia acasa si sa il invete ca nu e frumos sa sari asa degeaba la oameni, atunci cea mai buna solutie pentru el este tot o injectie.Si spun pentru el fiindca el are pana la urma cel mai mult de suferit.E agresiv, deci nimeni nu se apropie de el sa il mangaie, dimpotriva, este batut si devine si mai agresiv.Nimeni nu il hraneste, deci moare de foame.Daca se ascunde intr-o scara de bloc cand afara ploua torential, este alungat, pentru ca maraie si musca pe cei care intra in acel bloc.
Sterilizarea?Nu, nu este o solutie.Chiar si un caine sterlizat poate fi agresiv.In plus, sterilizarea nu il salveaza si de restul problemelor pe care le poate avea.Sterilizarea nu il fereste sa fie ranit, lovit, calcat de masini, nu il face sa fie imun pe viata la toate bolile pe care un catel nevaccinat si neingrijit le poate avea.Cunosc o catelusa sterilizata.Acum vreo luna avea ambele picioare din spate taiate foarte adanc si foarte urat, probabil se prinsese undeva prin vreun gard.Faptul ca este sterilizata nu a ajutat-o cu nimic sa nu se raneasca si nu i-a facut nici pe oamenii din jur sa o ridice de unde zacea si sa o duca la veterinar.Sterilizarea nu o fereste nici de foame, nici de sete, nici de raniri sau imbolnaviri.Cand iubesti cu adevarat animalele, iti asumi responsabilitatea ingrijirii lor.Iar ingrijirea nu se rezuma doar la a le arunca un pumn de mancare zilnic pe aleea din fata blocului.Ingrijirea unui animal inseamna ca esti responsabil de calitatea vietii lui, esti obligat sa il duci la vaccinurile anuale, esti obligat sa il tratezi atunci cand este nevoie, esti obligat sa te joci cu el, sa ii oferi un adapost, sa il hranesti corespunzator si in functie de talia lui (cateva oase sau doua felii de salam pe zi nu ii sunt de ajuns unui caine de talie medie spre mare si majoritatea maidanezilor nu sunt chiar niste pintcher toy) si nu in ultimul rand esti raspunzator pentru actiunile lui.Daca tu hranesti toata haita de caini adunata in jurul blocului si ei musca pe cineva, atunci tu trebuie sa raspunzi pentru asta. Pentru ca tu ii tii acolo, tu ii faci sa creada ca acolo este "curtea" lor personala pe care trebuie sa o apere, datorita tie vin in fiecare zi inca doi sau trei in plus pe langa cei existenti deja fiindca sa anunta unii pe altii ca tu esti aia/ala care are papa buna pentru catei.Stiu ca este asa pentru ca de cand am grija de catelusa despre care am vorbit mai sus toate jivinele de pe strada ma insotesc prietenoase pana la usa si se uita foarte mirate cand nu le dau drumul sa intre.Este clar ca domnisoara mea le-a povestit ce papica buna are ea si cat de bine este sa dormi cu labutele ridicate pe pereti fara sa tii urechiusele in permanenta ciulite, fara sa iti fie teama, fara sa te ploua.Pana sa o adopt pe ea, aceeasi catei ma latrau si ma maraiau de mama focului cand mergeam pe langa ei, ba unul m-a si agatat de picior intr-o zi, trecusem prea aproape de masina sub care isi facea el siesta.
Nu cere nimeni eutanasierea cainilor blanzi, a celor care au unul sau mai multi stapani care se ocupa de ei cu adevarat (exista blocuri unde locatarii au luat cate unul sau doi catei, le-au facut un tarc, ii ingrijesc, ii scot la plimbare cu randul; intr-adevar, nu i-au luat in casa, poate nu au unde ii tine, dar chiar au grija de ei si cateii nu ataca pe nimeni; aia nu ma deranjeaza cu nimic si ii respect pe cei care au ales aceasta solutie). Nu cere nimeni nici eutanasierea celor care isi petrec toata noaptea latrand la luna, am vazut si astfel de comentarii, "omorati-i ca nu pot dormi din cauza latratului". Asta deja inseamna ca nu iti plac animalele, deloc, este exagerat sa ceri omorarea unui cutu doar pentru ca vorbeste pe limba lui. S-au inventat dopurile de urechi, daca chiar te deranjeaza atat de tare. Sunt insa de acord cu eutanasierea tuturor cainilor batrani (deci cu sanse extrem de mici sa fie adoptati), foarte bolnavi (care ar muri oricum, macar ii ajuti sa nu se mai chinuie), a cainilor agresivi (si la ei sansele sa gaseasca un stapan sunt mici, iar agresivitatea unui caine nu dispare in mod natural, trebuie rabdare, uneori dureaza luni de zile si e nevoie de multa multa dragoste si atentie).Si da, sunt de acord ca un animal abandonat pe strada, caine, pisica, hamster, sarpe de casa, peste de acvariu, you name it, sa fie eutanasiat daca a trecut, sa zicem, mai mult de o luna (desi asta inseamna bani pentru amenajarea unor adaposturi civilizate, personal care sa se ocupe de ei, etc) si nimeni nu l-a revendicat sau nu si-a gasit un alt stapan.Nimeni din lumea asta nu tine animalele gasite pe strada la nesfarsit in adaposturi.In final, si prin alte parti ajung tot la eutanasie, este unica si cea mai civilizata solutie.Animalul nu e lasat inapoi in strada ca sa sfarseasca sub rotile unei masini sau sa ajunga un schelet viu din cauza lipsei de hrana, iar oamenii nu se simt in permanenta amenintati de haitele care bantuie pe strazi, prin parcuri si prin spatele blocurilor.Mi-am petrecut azi mare parte din zi discutand cu prieteni de prin alte tari, unii din ei medici veterinari sau voluntari la asociatii pentru protectia animalelor.Toti imi spun exact acelasi lucru: dupa maxim 10 zile, animalul gasit este eutanasiat si incinerat. In plus, ca sa scoti un caine din adapost, al tau sau unul adoptat de acolo, te costa, asa fac rost de bani pentru intretinerea lor printre altele.Daca e al tau, costa ceva mai mult, neglijenta se plateste intotdeauna mai scump.Este drept ca prin alte parti organizatiile pentru salvarea animalelor exista si in realitate, nu doar pe forumuri si ca se fac eforturi reale pentru ca fiecare animalut gasit sa ajunga intr-un nou camin.Exista petshop-uri care accepta sa primeasca puii si adultii tineri si sa ii tina pe timpul zilei ca sa fie vazuti si adoptati, exista programe speciale in cadrul carora doritorii de catei sunt dusi cu microbuzele pana la marginea orasului unde este adapostul, ca sa il poata vizita, exista programe care implica scolarii in ingrijirea patrupedelor din respectivele adaposturi, exista voluntariat real.Sunt tare curioasa, cate dintre doamnele de pe la diverse ONG-uri, care acum striga in gura mare ca propunerea prefectului este o crima abjecta, au luat vreodata acasa in adoptie sau macar in pensiune un catel maidanez?Catei de rasa stiu ca au, cate 2-3, i-am vazut.Cate dintre ele au ridicat din strada un caine bolnav ca sa il duca, pe banii lor, la veterinar?Probabil sunt..insa ma indoiesc ca foarte multe.
Si am sa inchei tirada tot cu un citat: "cei care hranesc cateii la coltul blocului insa nu sunt dispusi sa isi asume responsabilitatea ingrijirii, educarii si adapostirii lor, nu sunt cu adevarat iubitori de animale."

iar la final, v-o prezint pe Ossie:

de-as fi Micul Print

2010-04-27T01:20:00.001+03:00

Din intelepciunea piticotilor, astazi despre dragoste si casatorie:

La ce varsta este bine sa te casatoresti?
“Optzeci si patru de ani! Pentru ca la varsta asta deja nu mai trebuie sa muncesti si poti sa-ti petreci tot timpul in pat cu persoana iubita…”
- Judy, 8 ani –

Ce fac oamenii, de obicei, la o intalnire?
“La prima intalnire, de obicei, isi spun unul altuia niste minciuni care ii fac sa-si doreasca sa se intalneasca si a doua oara.”
- Mike, 10 ani –

E mai bine sa fii singur, sau casatorit?
“Pentru fete e mai bine sa fie singure, dar nu si pentru baieti. Baietii au nevoie de cineva care sa faca curat dupa ei!”
- Lynette, 9 ani –

“Ma doare capul numai cand ma gandesc la chestia asta. Sunt doar un copil.N-am nevoie de problemele astea.”
- Kenny, 7 ani -

Am avut intotdeauna mai multa incredere in logica, bunul simt si spiritul de observatie ale unui copil decat in logica, bunul simt si spiritul de observatie ale unui adult, oricat de inteligent, civilizat si instruit ar fi fost.Poate din cauza asta cei mai buni prieteni ai mei (ii rog pe cei mai buni prieteni reali sa nu se supere, coltul lor de inima e altul, la fel de mare si de senin) vor ramane intotdeauna Micul Print, Peter Pan, Tic si Robinsonka (daca nu o cunoasteti, cautati-o, daca ii sunteti deja prieten/a, mai faceti-i o vizita uneori, are darul de a te ajuta sa realizezi ca, atunci cand exista un rau care te supara, trebuie sa te gandesti la binele pe care-l aduce cu sine si sa nu uiti ca intotdeauna ar putea fi si mai rau de atat).

alandala

2010-04-20T13:34:00.000+03:00

Traim intr-o lume pe dos.O lume in care aproape un 1 miliard de oameni sufera din cauza foametei si a lipsei de apa, insa exista fiinte care considera ca daca iubitul/sotul/amantul se revolta cand cheltuiesc saptamanal cateva mii de euro pe farduri si toale este zgarcit.O lume in care nu ne ingrijoreaza rata somajului si stabilitatea firmei in care lucram, in schimb nu dormim noaptea de spaima ca lanurile noastre virtuale se vor usca daca nu le culegem la timp si cainele virtual o va lua la goana daca nu il hranim cu mancare virtuala o data la cateva ore.O lume in care am uitat sau nu am stiut niciodata cine este Dorian Gray insa stim exact cate perechi de chiloti a schimbat in ultimele 24 de ore vedeta x si cu cine a mai iesit in oras vedeta y.O lume in care trivialitatea este ridicata la rang de arta si prostia a devenit profesiune de credinta.O lume in care daca indraznesti sa citesti ceva mai mult decat rubrica meteo, daca indraznesti sa fii decent, daca indraznesti sa pretinzi decenta, esti considerat prost, inapoiat, incuiat.O lume in care nu stim cum sa spunem "multumesc", "te rog", "cu placere", in schimb ne suparam daca vanzatoarea de la coltul strazii are o zi proasta si se rasteste la noi.Ma intreba cineva acum doua zile daca nu ma ingrijoreaza ideea ca sunt din ce in ce mai multe cutremure, din ce in ce mai multe dezastre naturale.Nu.Deloc.Ba chiar am ajuns sa imi doresc ca toate elucubratiile SF legate de anul 2012 sa nu fie simple povesti.Planeta asta are nevoie de curatenie generala.Avem nevoie sa invatam sa fim din nou oameni si singurul mod in care am putea-o face ar fi ca ceva atat de cumplit sa se petreaca incat sa ne oblige sa ne amintim ce inseamna viata, prietenia, compasiunea, atentia, dragostea, ajutorul neconditionat, solidaritatea.

final de poveste

2010-04-03T15:57:00.003+03:00

Am fost intrebata cum am reusit sa imi pastrez sufletul senin, in pofida tuturor furtunilor care mi-au rupt de foarte multe ori toate aripile.Nu am facut nimic deosebit.Nu cred, cel putin nu in sensul general acceptat, deci nu ruga mi-a fost sprijin.Nu imi stau alaturi in momentele grele nici teorii de genul "sa fim veseli indiferent ce se intampla, viata e frumoasa".Ignorand totusi mizeria, uratenia, nedrepatea, indiferenta, prostia, rautatea, cruzimea, am iubit.Am iubit florile, copacii, apusurile si rasariturile, muntii, marea, iarba, furnicile, florile, cantecele, pisicile si cateii, copiii, planeta asta mica si ascunsa undeva intr-un colt de galaxie.Am iubit pana si oamenii.Am plans pentru fiecare batran si pentru fiecare suflet mic de copil chinuit, am incercat, atat cat am putut, sa ajut fiecare om care vreodata mi-a cerut ajutorul.Daca nu am avut altceva, i-am daruit o vorba buna.Uneori conteaza, chiar daca poate nu ajuta concret.M-a durut durerea fiecarui prieten si m-a bucurat fiecare bucurie a lui.Am incercat sa le spun tuturor ca sunt buni, ca sunt frumosi, ca pot, ca mintea, inima si gandul lor sunt parti importante in acest Univers.Am avut incredere in capacitatea ficaruia de a reusi sa faca ceea ce isi doreste.Mi-am ales ca misiune de viata pe aceea de a naste zambete.Uneori am reusit, alteori nu.Insa intotdeauna fiecare zambet mi-a luminat sufletul si l-a facut sa se curete de orice ar fi fost rau si intunecat.Mi-am ales ca drum pe acela de a ii face pe toti cei din jur sa se opreasca, macar o secunda si sa priveasca o frunza, o gargarita, o stea sau un apus de soare.Lumea mea este jocul.Pentru ca doar prin joc, poveste si zambet poti sa iti pastrezi seninatatea si linistea si lumina.Asa cum bine spunea Orson Scott in extraordinara Carte a lui Ender, "ca sa ajungi la capatul lumii trebuie sa omori copiii." E cat se poate de adevarat si de corect: lumea noastra nu va ajunge la un capat decat daca si atunci cand in ea nu va mai exista nici un suflet de copil.Atata timp cat vor exista copii, mari sau mici, lumea mai are o sansa.Si pana la urma asta e scopul: ca noi sa continuam sa existam.De asta eu am ales povestile, jocul, visul.De asta sunt vanzator de vise.Pentru ca visele mele va fac si pe voi sa visati.Si uite asa, chiar daca acum nu va dati seama si poate nici nu va pasa, lumea asta, asa cum este ea, va continua sa existe.Cu bune si rele, cu frumos si urat, cu bucurii si cu tristeti.Chiar daca visul si zambetul pe care le daruiti pot parea mici si neinsemnate, in realitate e posibil ca ele sa schimbe o viata.
Am sa inchei cu un citat dintr-o poveste.O poveste care mie imi place mult.Nu pentru ca are in ea elfi si piticuti si vrajitori si printi si castele si locuri cum numai in vis poti gasi.Ci pentru ca dincolo de personaje, dincolo de firul epic, exista in ea un mare adevar: important nu este ceea ce pierdem, ci ceea ce castigam dupa lupta.Si daca atunci cand rasare soarele descoperim ca am castigat iubire, incredere, speranta, prietenie, atunci inseamna ca a meritat sa luptam pana la capat.Chiar daca finalul nu este unul neaparat fericit.

"- Totul e pe dos. Noi nici n-ar fi trebuit sa fim aici.Dar suntem.E ca in povestile acelea minunate ale copilariei,domnu'Frodo.Cele vrednice de luat in seama.Erau pline de intunecime si primejdii si uneori nici macar nu voiai sa stii cum se vor sfarsi, cum ar fi putut oare sa se termine cu bine?Cum poate lumea sa revina la ceea ce a fost cand e cuprinsa de atata rau?Pana la urma insa, umbra e trecatoare.Pana si noaptea trebuie in cele din urma sa lase locul unei noi zile.Iar cand va rasari, soarele va fi cu mult mai stralucitor dupa atat intuneric.Astea sunt povestile care iti raman in suflet si pe care le tii minte pentru totdeauna, chiar daca esti prea mic ca sa intelegi de ce.Eu insa cred ca stiu acum de ce le-am tinut minte.Oamenii din povestile alea au avut o gramada de ocazii sa se intoarca din drum cand totul parea pierdut, numai ca nu au facut-o.Au mers inainte.Pentru ca mai credeau in ceva.
- Noi in ce credem, Sam?
- Credem ca mai exista bunatate si frumusete in lumea asta si merita sa lupti pentru ele."

de ce avem nevoie de razboaie

2010-04-03T01:56:00.001+03:00

Intrebarea este veche si exista mii de raspunsuri posibile.Pentru ca osul vecinului de pestera este mai gustos.Pentru ca Elena este cea mai frumoasa femeie din lume.Pentru ca nu ne plac negrii, englezii, irlandezii, evreii, musulmanii,crestinii.Pe sistemul asta ajungem pana la urma sa nu ne mai placa de nimeni.La baza oricarui razboi, sta unul din aceste motive: el are mai mult ca mine sau are ceva ce eu vreau, sau eu pur si simplu il detest.Ok, pot sa inteleg motivele, au logica.Si mie mi se intampla sa nu suport un om pur si simplu, fara sa imi fi facut nimic, fara macar sa il cunosc.Expresia consacrata este, cred, "nu imi place de fata lui".Si mie mi se intampla sa mi se para injust ca el are si eu nu am.Ce nu inteleg insa este: de ce pentru ca eu il urasc sau pentru ca il invidiez trebuie sa se moara?De ce, pentru ca eu simt cum am scris mai sus, trebuie sa ramana copii fara tata si mame fara copii?De ce trebuie sa mearga sa crape pentru mine si in locul meu oameni care poate nici macar nu imi impartasesc opiniile?De ce, pentru ca eu urasc sau invidiez sau vreau, trebuie sa moara copii?Asta zau ca nu am sa pricep niciodata.